Una cu ozonul, amortit, incapabil de a mai face vreo miscare, parca as fi intr-un cub urias de gheata sau mai degraba intr-un sarcofag transparent. Gresesc spunand ca mi s-a pus un blestem asupra mea din moment ce eu sunt blestemul. Solul mã atrage, dar gandul vrea sa fuga cat mai departe in universul larg, sunt cam pe la mijlocul dintre cei doi poli extremi. Sa strig dupa ajutor? Nu pot, din moment ce gura mi-e "cusuta". Simt ceva inauntru, o putere extrem de nemarginita, si nu e de la mine. Aud o voce si mi-e foarte cunoscuta: "Trezeste-te, evadeazã, fii liber, zboara spre necunoscut, deschide-te cu totul". Era tata, sau cum ii spune multimea: Lucifer!
Doar un strigat al numelui lui te face sa te gandesti la o mie de filme macabre ce iti distrug mintea, gandurile iti sunt intr-un final limitate, tu ii devii marioneta si esti teleghidat spre drumul lui vicios pavat cu oase si cranii. Nu inteleg de ce lumea se teme de el. Probabil din cauza faptului ca lui ii place sa joace barbut pe suflete, dar cu trei zaruri si cand cade 666 ia pontul cel mare.
Atras de puterea lui, ma dezmeticesc usor de stratul invizibil simtind din plin gustul cosmosului. Sunt una cu infinitul si nu zic de Sfantu' 8. M-am autoexpulzat de viata, de oameni, de sfarsit si limite. Sunt eu si universul. Inca ma simt putin amortit din cauza Terrei pentru ca ea imi era ca un fel de planeta lagar. Am lasat o gaura imensa in stratul de ozon din moment ce am indoit "barele" asa ziselor "gratii". Joc o scurta pasa cu Luna ca sa ma trezesc, iau o gura de praf stelar ca sa am destula energie pentru urmãtoarea destinatie si ma intind la drum. Da! Fac o scurta vizita pana la mingea uriasa de foc, ii zice Soare. De obicei imi place sa jonglez cu mingi de foc cand ma plictisesc de mine, dar ale mele sunt mici. Imi deschid un ochi in frunte ca sa il folosesc pe post de binoclu. Vad Soarele care arde mai intens ca niciodata. Iau o pauza de masa cam pe la jumatatea drumului, incep cu o ciorba de comete, o sorb din plin cu toata pofta dupa care trec la felul doi, o tocana densa de meteoriti si asteroizi. Vreau un desert sa imi bage papilele in transa totala, o cascada de nebuloase sa imi inunde cerul gurii. Iau o inghititura mare sa imi ajunga. Cu burta plina imi vad de drum, trec de Venus, ocolesc Mercur, mai fac un pas si ajung la destinatie ca sa ma opresc la o gura sanatoasa de lava. Soarele e chiar o gazda buna, imi ofera tot ce imi trebuie. De aici pot vedea galaxiile cum strãlucesc in unele locuri din cauza supernovelor ce lasa in urma lor mii de kilometri de cristal sub forma de colb.
Ma intind putin pe patul de magma si fix in ochii mei vad pe cineva cunoscut mie, mai exact un frate din copilãrie, Saleb. Nu l-am mai vãzut de ceva timp dupa marea lupta cu vampirii de acum doua mii de ani. A fost cea mai dura si cea mai crunta din toate timpurile. Eram cam o mie de demoni contra a cinci sute de mii de vampiri. Erau pretutindeni, nu puteai vedea cerul din cauza multimii lor care zburau deasupra lui. Ne invadase tot pentru ca din toata ceata lor am omorat cam jumatate, si noi am rãmas o suta. Nu am mai putut face fata si a trebuit sa ne retragem. Ma duc intr-o fuga la el, dam noroc si il imbratisez puternic, semn de fratie pura.
Stam la vorba cam vreo doua-trei ore-lumina si fara sa ne dam seama ca timpul a trecut, incercam sa il recuperam pe drum. O luam spre Andromeda, vecina noastra. De obicei mergem cu viteza luminii. Suntem obisnuiti sa strabatem drumuri enorme. Dar cum spunea un geniu nebun...drumul e mare dar noi suntem giganti, Jupiter stie mai bine. Cu toate astea intindem viteza la maxim si ii dam blana. Ne mai vedem draga Soare, ai fost o gazda marfa!
