Altă viață - Renașterea

Capitolul I

Capitolul I

Clanța s-a mișcat și toate ne-am ridicat imediat. Aveam senzația că se deschide cu încetinitorul, dar într-un final a intrat cineva.

Nu, nu cineva, ci Acela, chiar El, în persoană. Un tânăr de vreo douăzeci de ani de înălțime medie, cu părul destul de lung, gri-închis cu șuvițe castanii, și ochi de un albastru deschis care contrastau izbitor cu pielea lui cu tentă ciocolatie. Dar cel mai ciudat era că, la fel ca asistenta, avea două urechi în plus, care aveau exact aceeași nuanță de gri ca și părul, și o coadă îmblănită, ca de lup.

-Mi s-a spus că v-ați trezit. Cum vă simțiți?

Glasul său era cald și curgea pe undele sonore ca ciocolata topită. Mmm, ciocolată. Ce era aceea? Nu știam exact, dar aveam impresia că e ceva bun de mâncare și m-am trezit mușcându-mi buza de poftă. Mușcatul buzei era, aparent, pentru mine, un fel de reflex, la mai multe tipuri de stimuli. Și se părea că vechea eu adora ciocolata.

Nou-venitul nu a primit nici un răspuns. M-am întors să mă uit la celelalte fete. Roxy se uita la el cu o privire care îmi spunea că mai avea puțin și începea să saliveze. Sally îi urmărea cu privirea mișcările cozii. Deborah se uita în direcția lui, dar avea o privire de parcă s-ar fi uitat direct prin el. Și eu care mă gândeam la ciocolată!

-Cum vă simțiți? a repetat el întrebarea, observând că nici una din noi nu avea de gând să ia în seamă ce spusese, fiind prea ocupate cu…alte detalii ale apariţiei sale.

-Pe cât de bine ne putem simți când nu știm absolut nimic despre noi înșine, tu ce crezi? a spus persoana la care mă așteptam cel mai puțin să răspundă: Deborah.

Din tonul ei reieșeau unele cuvinte pe care nu le rostise: „Mi s-a acrit să tot aud întrebarea asta! Suntem într-un spital idiot și nu avem nici o idee nici cine suntem, nici ce căutăm aici! Cum dracu’ crezi că ne simțim?!”. El a prins aluzia.

-Okay, în regulă, îmi dau seama că vreți niște explicații. E destul de mult de relatat și nu îmi place să stau de vorbă cu cineva într-un loc ca ăsta. V-am întrebat cum vă simțiți din punct de vedere fizic, nu din cel al amintirilor, ca să văd cât de curând vă pot scoate din locul ăsta blestemat.

-Cum ar fi trebuit să ne simțim? a întrebat Sally.

-Să înțeleg că ați fost prea ocupate analizând situația din partea mentală ca să observați în ce stadiu se află corpurile voastre. Verificați-vă picioarele.

Suna ciudat, dar ne-am conformat, și toate am ridicat păturile ca să ne uităm sub ele. De-abia atunci am remarcat, uluită, că aveam ambele picioare bandajate până la genunchi. După fețele lor, am presupus că și celelalte fete făcuseră aceeași descoperire stupefiantă.

-Ce s-a întâmplat cu noi? a întrebat Roxy.

-Cum am mai zis, nu vreau să vă povestesc totul aici. Ideea e că ați avut un accident, și astfel ați ajuns aici.

-Și astfel ne-ai adus tu aici, corect? a spus Deborah.

Mai mult ca sigur că el era așa-zisul nostru „salvator”. Am vrut să zic și eu ceva, dar pur și simplu nu îmi găseam cuvintele.

-Da, să zicem. Puteți avea încredere în mine. Sunt la dispoziția voastră.

Nu m-am putut abține să mi-l imaginez drept un cavaler în armură care se înclină în fața regelui său, spunând „sunt la dipoziția Măriei-Tale”.

-Ar trebui să ne doară picioarele? a întrebat Sally.

-Teoretic, nu. Nu ar trebui să vă mai doară, dat fiind că doctorii au scos tot veninul. S-ar putea doar să le aveți puțin amorțite, dar ar trebui să puteți merge imediat.