Altă viață - Renașterea

Prolog

Prolog

Când am deschis ochii, o lumină puternică mi-a invadat câmpul vizual. Unde eram? Am privit în jur. stăteam întinsă pe un pat cu cuverturi albe și ramă de oțel. Ceva mă incomoda în mâna stângă: un fel de ac ascuns în mâna mea, legat de un tub subțire si transparent care ieșea dintr-o punguță cu lichid incolor agățată lângă patul meu. „Spital” a fost cuvântul care mi-a venit prima dată în minte legat de locul unde mă aflam, deși eram aproape sigură că nu mai întâlnisem acel cuvânt înainte.

Înainte…Ce fusese înainte? Am încercat să îmi scotocesc memoria în căutarea amintirilor dinaintea acelui moment, dar fără succes. Oare ce se întâmplase cu mine? Și, mai important decât atât…Cine Dumnezeu eram eu?

M-am hotărât să studiez mai bine locul în care mă aflam. Culoarea predominantă a locului aceluia era albul. Mi-am dat seama că acea punguță era o „perfuzie” – o chestie care îți introduce substanțe nutritive direct în sânge. Nu aveam idee de unde știam asta.

Contrar a ceea ce mi se păruse la început, nu eram singură, și camera de spital era mult mai mare decât crezusem. Mai erau încă trei paturi, pe lângă al meu. În fiecare era câte o fată, toate adormite. Cea de lângă mine avea părul brunet, foarte lung, și un breton care, nu știu cum, stătea perfect aranjat, îi acoperea fruntea. Vizavi de patul meu dormea o fată cu părul blond, a cărei tunsoare îmi amintea de stilul punk. Lângă ea mai era o fată roșcată, cu părul cârlionțat, care avea pistrui. Toate cele trei fete îmi păreau extrem de cunoscute, dar nu aveam nici cea mai vagă idee de unde le cunoșteam și nici care erau numele lor.

Într-o parte a camerei se afla o ușă de lemn vopsit în alb – începusem să mă satur de culoarea asta - și în cealaltă o fereastră prin care venea cantitatea mare de lumină pe care o remarcasem mai devreme. Prin ea nu se vedea nimic mai mult decât o bucată strălucitoare de cer albastru, fără pic de nor.

Am simțit o mișcare și mi-am întors capul de la fereastră ca să văd că altcineva se trezise. Era fata brunetă, care se uita la mine cu o privire năucită.

-Cine ești tu?

Vocea ei era primul lucru pe care îl auzeam de când mă trezisem.

-Nu am…nici o idee, am zis, ezitantă, nefiind sigură că pot vorbi. Dar tu cine ești?

-Eu sunt…a început ea, dar apoi a făcut o pauză lungă, parcă încercând să-şi amintească. Nu știu. Chiar nu știu cine sunt eu. Și nici unde ne aflăm, a adăugat apoi, uitându-se în jur.

Auzindu-mi gândurile ieșind pe gura altcuiva, începeam să fiu din ce în ce mai curioasă ce se întâmplase cu mine…nu, cu noi, defapt. Mi-am mușcat buza de jos. Eram cât se poate de sigură că nici celelalte fete nu vor ști nimic, la fel ca noi.

Nu am mai spus nimic, am lăsat-o și pe brunetă să se uite în jur și să analizeze situația, așa cum făcusem și eu.

Cineva a intrat în cameră. O femeie blondă, cu ochii verzi, pătrunzători, care purta un halat alb, a pășit înăuntru. Dar era ceva ciudat la ea. Din păr îi ieșeau două urechi maro-deschis – doar puțin mai întunecate decât părul – ascuțite, ca de pisică. De sub halatul ei se zărea o coadă lungă, de aceeași culoare cu urechile. Am aruncat o privire la fata brunetă și mi-am dat seama că și ea se uita puțin ciudat la „accesoriile” deosebite ale femeii.

-Oh, v-ați trezit, în sfârșit. Cum vă simțiți? a întrebat femeia, cu voce unei persoane care știa multe lucruri.

În sfârșit? Dar oare cât timp fusesem adormite?

-În mare, bine, dar avem o problemă importantă, am zis.

-Nici una din noi nu își amintește absolut nimic, a continuat bruneta, înainte ca asistenta – bănuiam că e o asistentă, după îmbrăcăminte, dar din nou era un termen pe care nu aveam idee de unde îl cunoşteam – să poată întreba „ce anume?”.