The Antique Glass of Time

Capitolul şapte

Brooklyn închise laptopul, se ridică de la birou şi se duse căscând spre frigider, gândindu-se că iar stătuse toată noaptea trează şi scriind până dimineaţa. Era obosită, aşa că avea de gând să se pună să doarmă câteva ore.

– Lapte, lapte... îngână în timp ce căuta cu privirea după el pe rafturi. N-am lapte, conștientiză aproape terifiată.

Brooklyn era dependentă de el. Mereu bea un pahar cu lapte înainte de a se pune la somn.

Își scoase ochelarii de pe nas și-și frecă ochii. Închise ușa frigiderului și se apropie de fereastră. Ploua, iar ei îi plăcea ploaia. Îi iubea mirosul. Și sunetul pe care îl făcea. Îi plăcea să privească picurii căzând sau doar să stea sub ei când toată lumea se ascundea. Și iubea să facă asta singură.

Își puse ochelarii la ochi și se grăbi să se încalțe cu tenișii negri de la intrare. Apucă din mers un hanorac mai mare cu câteva numere și luă umbrela galbenă din suport. Ieși pe ușa micului ei apartament şi se duse la un supermarket fără să se grăbească şi fără să deschidă umbrela. Se gândea că o luase degeaba în timp ce se plimba printre raioane, până ajunse la raftul cu lapte de unde luă o sticlă. În drum spre casa de marcat, se opri la un stand de ziare locale. Ridică unul care-i atrase atenția. Își dădu ochii peste cap după ce citi titlul articolului de pe prima pagină: „Renee Madeley a mai deschis un magazin în Centru!"

– Aham, făcu Brooklyn punând ziarul înapoi.

– După ce tăticul are atât de mulți bani, încât să fie considerat eroul orașului, acum și micuța prințesă începe să urce pe aceeași scară socială. Până la urmă, trebuia să își moștenească tronul.

Brooklyn privi peste umăr în dreapta ei. De-acolo îi vorbea o femeie de vreo treizeci de ani, cu trăsături riguroase și cu un copilaș de mână. O speriau ochii ei – dădeau dovadă de prea multă sinceritate.

– Așa tată, așa fiică, murmură Brooklyn și plecă.

Se apropie de casier, un tânăr de maximum douăzeci de ani. Mereu când îl vedea se întreba dacă avea origini prin India.

Brooklyn își scoase cardul din buzunarul blugilor și îl întinse băiatului. Plăti și se grăbi să iasă. Privi cerul agitat și decise ca de data asta să deschidă umbrela, nu doar să o ţină, fără folos, în mână. Îşi văzu de drum, ascultând cum se loveau picurii de umbrelă şi reflectând la povestea ei neterminată. Nu era sigură încă dacă Jason și Emily vor ajunge să fie împreună la final.

Îi plăcea că, deşi oraşul era aglomerat, nimeni nu era atent la ea, fiind prea ocupaţi să fugă de ploaie. Era şi mai bine când strada era goală. Sau poate nu. Îi plăceau oamenii. Erau cele mai complexe creaţii, mai complexe decât toate cărţile ei la un loc, iar asta o atrăgea. Ascundeau poveşti negândite de unii.

Privi în direcția bărbatului ce se îndrepta spre ea și ocoli o bătrânică. Arăta atât... atât de artistic, acolo, în ploaie, cu apa curgându-i de pe bărbie. Dacă ar fi fost unul din personajele ei, cu siguranță ar fi fost unul principal, care – cel mai probabil – acum suferea din neiubire, căutându-și alinarea în fiecare noapte în paturi diferite. Cu toate că era disperat, voia să pară degajat. Și cu toate că încerca să pară că e capabil de iubire, nu era.

***

Jace mergea către casă când văzu umbrela imensă ce acoperea un corp micuț. Nu îi luă mult să o recunoască pe cea care se ascundea sub materialul galben – era femeia de ieri, cea care îi dăduse cu flit în Java Moon Cafe. Avea cearcăne destul de mari şi părea că nu dormise o noapte întreagă.

– Annaleigh, zise încântat și se strecură sub umbrela ei.

– Annaleigh?! făcu Brooklyn nedumerită și se opri din mers.

– Nu îți mai aduci aminte de mine?

– Nu chiar, minți ea. Ar trebui?

– Da.

Brooklyn îl privi din cap până în picioare.

– Poate îmi aduc aminte de tine până la urmă, recunoscu ea.

– Mult mai bine.

Zâmbiră amândoi.

– Acum, dacă nu te superi, am să merg acasă, îi zise Brooklyn și trecu pe lângă el.

– Oh, ce coincidență! îi zise Jace și se grăbi s-ajungă în dreptul ei, băgându-se înapoi sub umbrelă. Și eu merg tot acasă.

– Mare coincidență, murmură Brooklyn. Unde locuiești?

– Pe-aici.

Se simțea stânjenită că bărbatul-fără-nume era așa aproape de ea.

– Dar mergeai în cealaltă direcție...

– Și ce ai mai făcut?

Jace își frecă mâinile. Privi cum picurii atârnau de marginile umbrelei și speră ca Annaleigh să nu insiste cu observația făcută.

– De când îți spun eu ție ce am mai făcut? comentă roșcata, dar nu într-o nuanță răutăcioasă.

Jace își umezi buzele.

– Annaleigh, câți ani ai?

Brooklyn se opri pe loc. Ajunse acasă deja. Se încruntă spre el. De abia acum îi vedea ochii – atât de verzi, atât de superbi!

Jace îi zâmbi.

„Mamă..." icni ea și înghiți în sec.

– Probabil mult mai puțini decât ți-ai imaginat, îi răspunse.

– Oh, deci ai sub douăzeci, zise Jace, dorind să pară afectat.

Brooklyn chicoti.

Se priviră timp îndelungat, cu ochii zâmbindu-le și inimiile tresăltându-le la fiecare picur ce cădea pe umbrelă. Era un moment frumos, o scenă sinceră.

– Eu am ajuns acasă, îi zise Brooklyn fără să întrerupă contactul vizual. Poftim, îi zise și-i dădu să țină umbrela.

Jace o luă.

– Ce să fac cu ea?

– Probabil ce ar face orice om sănătos la cap cu o umbrelă pe timp de ploaie? îi zise amuzată. Îmi pare că ai nevoie de ea.

– Ce vrei să spui?

Brooklyn expiră zgomotos și începu să râdă.

– Crezi că nu mi-am dat seama că locuiești în partea cealaltă a orașului?

Jace râse ușor. Obrajii lui se înroșiră.

Brooklyn scăpă un chicot când îi auzi râsul frumos.

– Promit să o returnez.

– De fapt, cred că o poți păstra, zise ea și ieși de sub umbrelă.

Se întoarse și intră în bloc râzând. Urcă scările și intră în apartamentul ei. Lăsă sticla de lapte pe masă și își scoase hanoracul, rămânând într-un maieu mov. Îşi aruncă tenişii într-un colţ al sufrageriei și se apropie de fereastră în timp ce încercă să-și prindă părul într-o coadă de cal.

Se aștepta să îl vadă încă acolo, în fața blocului, parcă așteptând-o. I-ar fi făcut semn să urce și i-ar fi oferit o cană cu ceai sau o felie din prăjitura cu cocos, adusă de mama ei cu o zi în urmă.

Dar el nu mai era acolo.