Am dat, în sfârşit, examenele pentru care mă străduisem atât de mult să recapitulez. Chestiile astea mă făcuseră să pierd prea mult din timpul liber şi mi-au furat şi planurile pe care mi le făcusem cu ceva timp în urmă. Lipsisem chiar şi de la biserică, pentru că îmi iroseam duminicile făcând exerciţii şi rememorând la nesfârşit teoriile lungi.
Dar mi-am dat seama că ei nu m-au uitat. Am fost stupefiată când m-au anunţat că urma să cânt în mijlocul unei slujbe de o importanţă colosală, când nu-ştiu-ce Arhiereu urma să participe, plus alte câteva sute de personalităţi importante. Cu alte cuvinte, biserica urma să devină o oală plină cu sarmale îndesate.
Am fost chemată chiar în ajunul acelei duminici, însă norocul meu a fost că nu aveam decât să repet aceeaşi priceasnă de data trecută. Şi, totuşi, n-am plecat de-acasă ţopăind. Simţeam că nu aveam cu ce să mă îmbrac, deşi era o repetiţie amărâtă. Nu ştiu cum, dar chestia asta arunca o presiune foarte mare asupra mea, întrucât mereu mă certam cu mama.
Şi-am mers. Faptul că fosta mea profesoară a ieşit la ţanc pe uşă mă scutea implicit de efortul de a apăsa soneria. În câteva minute ne aflam pe banca de sub salcie, din curtea bisericii, cântând. Ca de obicei, eram timidă început, însă, cum minutele se scurgeau, prindeam curaj, deşi micşoram volumul vocii de fiecare dată când treceau enoriaşii pe acolo. Apoi, mă vedeam urmându-mi profesoara prin biserică. Ce încântare, ce fiori mă gâdilau în piept când drumul ni s-a intersectat cu al... lui. Ziua aia a fost prima dată când m-a atins, pe braţ, când s-a oferit să mă lase pe mine prima să trec şi chiar am jurat să nu mai spăl acea geacă.
Simpla frază magică "Vino să vezi!" m-a aruncat într-o ipostază în care nici nu visasem înainte: el, lângă mine; amândoi susţineam de-o parte şi de alta partitura care, dacă ar fi fost doar în mâinile mele, ar fi tremurat ca bătută de vânt. Braţele noastre erau lipite. Prezenţa lui atât de aproape, combinată cu aftershave-ul cu miros înţepător, nu făcea decât să mă jeneze ca o bretea de sandală şi îmi zguduia vocea mai rău ca atunci când am cântat prima dată la biserică. Totuşi, cel mai ciudat era faptul că nu-mi respecta acel spaţiu personal şi ştiu că nu eram atât de apropiaţi din cauza dorinţei mele. Şi sora lui, care a apărut din senin în spatele nostru, m-a salutat aşa sprintenă... Şi faptul că el mi-a lăudat glasul...
M-am simţit pe jumătate binecuvântată -deoarece mai aveam şi spectacolul cu majoretele şcolii, care prevedea încă o doză de presiune- când mă ştiam pe drumul spre casă. N-a durat prea mult, că mama m-a făcut să mă întorc din drum în momentul în care mama m-a anunţat telefonic că trebuia să rămân la repetiţii.
A durat destul de mult, însă simplul fapt că era şi El acolo, acompaniat fiind de orga lui, nu m-a lăsat să mă plictisesc deloc. Şi, totuşi, ceva a reuşit să îmi strice seara complet. Într-unul din momentele în care El şi-a ridicat mâinile ca să dirijeze, am aruncat inevitabil privirea spre mâna sa dreaptă, ceea ce am regretat imediat. Până atunci, credeam că dogma care presupunea că nimeni şi nimic nu e perfect era eronată, însă lui îi lipsea un deget... Degetul mic. Şi asta urma să-l arunce instantaneu în neantul imperfectului.
2. Era normal să îmi doresc să mă fi născut fără acelaşi deget?
