Mai lipseau două săptămâni şi începeam şi eu liceul, perioadă în care trebuia să las deoparte biserica, în favoarea învăţăturii. Cred că s-a întâmplat într-o marţi, când toţi coriştii urma să mergem la Facultatea de Teologie, pentru un concurs de pricesne. Aleseserăm şi noi -de fapt, dirijorul- trei cântece bisericeşti, întocmai pentru a ne încadra în timp.
M-am simţit extrem de menajată că aveam să particip şi eu, pentru că, sincer, nu mă aşteptam ca cineva să se gândească şi la mine. Şi, astfel, după ce au curs nişte izvoare de afonie omogenizate cu glasuri îngereşti, a urmat agonia prin care am trecut în aşteptarea clasamentului. Ei bine, eu nu mă consumam câtuşi de puţin. Pentru mine, indiferent dacă am fi câştigat sau nu, era irelevant. Conta doar faptul că, pe măsură ce mă îndepărtam de uşa sălii, mâinile lui erau inseparabile de spinarea mea. Dar motivul lui nu era decât acela de a mă grăbi să ajungă faţă în faţă cu tipa pe care o văzusem mai devreme prin zonă. O relaţie platonică, nu părea nimic mai mult. Tot ce-a făcut a fost s-o îmbrăţişeze.
Dacă nu era prietena mea cunoscută pe internet să vorbim la telefon, aş fi avut o cădere nervoasă. Spre norocul meu, panoul de lângă sală îmi ascundea jumătatea superioară a corpului. Însă totuşi, nu a reuşit să ascundă de ochii mei tot ceea ce se întâmpla în spatele meu. Un lucru pe care l-am regretat a fost să scot capul de după bucata imensă din lemn, întrucât m-a distrus imaginea care luă contact cu pupilele mele: EL, EA. Nu în orice ipostază, ci ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ. La dracul cu tot!
Nu ştiu dacă cineva a observat cât de decepţionată mă simţeam când am intrat înapoi în sală. Nu ştiu ce doream. Nu răul fetei, ci, maid degrabă, dispariţia ei, dar făceam schimb de priviri ucigătoare -sau, cel puţin, aşa mi se părea mie. Ea era singura inculpată pentru faptul că planurile mele cu privire la următorii douăzeci de ani s-au risipit brusc.
Am menţinut o stare de spirit glacială pe întreg parcursul zilei şi, oricât de mult încerca mama să mă scoată, împotriva voinţei mele, din mica depresie în care intrasem, nu putea să-mi alunge gândul că EL AVEA O IUBITĂ MAI URÂTĂ DECÂT MINE. Îmi tot repetam că, dacă tipa arăta ceva mai bine şi chiar avea sex-appeal-ul de care orice bărbat se simte atras atunci când întâlneşte o femeie, atunci n-aş mai fi fost atât de supărată.
Dar cine ştie dacă nu cumva acela era doar un motiv de-al meu, impus doar de faţadă, ca să-mi justific supărarea? Sigur că era. Altfel nu mi-aş fi petrecut întreaga zi căutând poze incriminatorii pe FaceBook şi, mai ales, nu mă osteneam atât de mult încât să găsesc chiar şi contul arătării ăleia.
4. În spatele relaţiei lor se ascundea un motiv care se rezuma la o sumă de bani?
