Cu Ochii Pe Furtună

2. Prostituata

CAPITOLUL 2

Angelo pov:

Drumul pustiit se rasfira încet sub viteza mașinii. Mintea îmi era într-o ceață densă iar privirea-mi cădea obosită pe arma neagră ce strălucea așezată pe scaunul din dreapta.

- Ce naiba! Ce fac!? Mă trezesc dintr-o dată țipând la volanul mașinii oprite. Unde mă duc!?

Mă dau jos din mașină, sprijinindu-mă de ea. Scot din obișnuință o țigară și o aprind.
Privesc pădurea întunecată cu un zâmbet pe buzele-mi înghețate.

Mă întind pe capota caldă a mașinii apoi las ca toate visele împrăștiate din ultimii treisprezece ani să zburde prin mintea mea. Nu-mi știam trecutul, era un dezavantaj imens pentru cineva ca mine, însă îmi aminteam frânturi.Chipuri, siluete, voci, sentimente chiar, ele mă legau de cei cinci ani din ceață pe care fără să vreau, i-am lăsat pradă cancerului numit "uitare".

Așa îmi petrecusem prima zi din viața scurtă ce mi se întindea la picioare, plângându-mi de milă la marginea unei păduri, înconjurat de liniște și de apăsătoarea singurătate.

***

Dimineață mă trezesc cu o durere de umăr, realizând că făcusem o cădere liberă de pe capota mașinii. Îmi ridic trupul de pe pământ apoi observ doi ochi sticloşi cum sclipesc deasupra capului meu. Chipul șters și palid, zâmbetul distorsionat al unui consumator fregvent de haşiş și marginile roșii ale ochiilor apoşi, conturau fața unui bărbat mult mai înalt ca mine, care prin nedreaptă soartă se putea, sau nu, să fie un mercenar al naibii de periculos.

Ochii-mi alunecă pe revolverul negru care se bălăngănea pe lângă corpul musculos al mercenarului.

- Vreo șansă să mi-l dai înapoi? Întreb cu o urmă vagă de frică estompată de nervozitatea obișnuită, care împreună cu sângele îmi invada venele verzui.

Mercenarul făcuse o plecăciune în batjocură apoi cu mâna dreaptă scoase un pumnal lung și ascuțit din cizmele din piele maronie, rânjind ca un psihopat proaspăt scos din celulă.

Mă dau un pas înapoi, întâlnind în calea scăpării mele un trup zvelt dar la fel de bine compus, care mă prinse pe nepregătite de mâini și îmi puse cuțitul cu lamă scurtă însă destul de ascuțită cât să taie măruntaiele unui om, la gât.

- Prințul lui Verano a părăsit cuibul? Întrebă cel din spate afundand cuțitul mai tare în pielea mea.

- Tu, dai nouă... Se chinui matahala să vorbească, însă celălalt i-o luă înainte.

- Prințul lui Verano ne va da nouă toate bunurile sale, dacă ține destul la viață!! Strigă cel mai slab înfingând cuțitul în plămânul stâng.

În micile mele escapade romantice cu femei căsătorite aflasem un secret, cu cât erai un actor mai bun, cu atât primeai mai puțină bătaie sau poate chiar deloc, în caz că soțul nervos vă prindea în mijlocul activităților mai puțin morale.

Cu alte cuvinte m-am trântit jos și mi-am dus mâinile la rana minoră, făcând pe înjunghiatul de moarte. Cei doi, cu mult mai proști decât mine m-au crezut și au fugit de la așa-zisul "loc al crimei", nu înainte să-mi fure cheile prețiosului meu Phantom, iar apoi să dispară pe un drum lăturalnic dinspre sud-estul pădurii.

- Căcat!! Țip de nervi ridicându-mă de jos, scuturandu-mi apoi hainele pătate de puținul sânge și de noroiul acumulat de pe hainele mercenarului jegos.