Tethys

Capitolul 5

    A trecut. Era zi și tot ce s-a întâmplat noaptea trecută a devenit trecut. Probabil că ea a uitat deja,dar el,el nu a uitat nici cel mai mic detaliu din noaptea aceea. Își amintește și gustul dulceag al buzelor ei crăpate, tonul vocii ei ușor răutăcioase,până și freamătul oceanului ce i-a supravegheat în timp ce albastrul i-a fost smuls cu totul,lăsând în urmă un violet prea nociv pentru a putea trăi cu el.
    Acum lumina zilei îl orbea, părându-i-se prea puternică după ce și-a petrecut timpul cu fața în pernă, gândindu-se la ea. După întâmplarea de pe plajă, plecase direct acasă. Nu a vrut să mai rămână deloc lângă ocean, era într-un fel supărat pe el. Se simțea că și cum s-a certat cu el. Nervos. Da, asta era cuvântul. Era nervos pe ocean, pentru că... pentru că a lăsat-o pe ea să îi facă asta, în timp ce era așa aproape de el, oceanul a fost spectator la ce s-a întâmplat noaptea trecută și nu, nu a făcut nimic. Nu i-a alinat durerea cu care a fost străpuns, sunetul valurilor nu mai era dulce, nu a mai îndulcit durerea ce îl măcina ca altădată. S-a îmbolnăvit și tratamentul său tocmai dispăruse. Așa că avea să își ducă boala singur, fără antidot.
Acum se plimba fără un scop, fără vreo direcție prin oraș. Oamenii treceau pe lângă el, toți erau grăbiți să ajungă undeva. El nu. El nu era așteptat de nimeni. Nimeni nu avea vreo așteptare de la el. Nu îl deranja prea mult asta. În timp ce alții erau obligați încă de mici să viseze la o meserie de medic sau de patron la firma familiei de periuțe de dinți asemenea mamei sau tatălui, el era liber să își aleagă o viață în care să moară de foame. Asta sau o viață în care să fie un om de succes cu un mare deget mijlociu îndreptat spre tot ce înseamnă familie și orașul ăsta. Alegea a doua variantă. Avea să reușească sau măcar să încerce. Nu conta, căci nu era nimeni care să îl aștepte acasă cu un ,,M-ai dezamăgit" sau ,,Ți-am spus eu". Era singur. Era liber. Asta dacă aceste cuvinte sunt sinonime.
    Niște șuvițe blonde îi săgetă inima. O fată blondă, la naiba,nici nu seamăna cu ea, tocmai a traversat strada și a trecut pe lângă el. Nu era liber. Era doar singur. Era legat de acea ființă cinică ce s-a jucat cu el. Deși nu mai era acolo, mintea lui încă era țintuită acolo, pe plaja învăluită în razele lunii și lângă ea, îmbrăcată cu o rochie roșie și cu ochii strălucindu-i de amuzament, de amuzament căci un tip prostuț s-a îndrăgostit de ea. Toată dimineața i s-a părut că o vede în orice fată blondă, în orice om îmbrăcat în roșu, în orice râset. Dar nu a fost ea niciodată. Acum el era păpușa, iar păpușa nu vede niciodată păpușarul. El era condus de ea, de dragoste, era ghidat de puteri ce îl orbeau. Era doar o păpușă oarbă într-o piesă de teatru pentru care nimeni nu a plătit să o vadă.
    Avea nevoie de o cafea. Avea nevoie să se trezească. Însă își aminti că nu avea niciun ban. Ultimii i-a consumat intrând în clubul acela nenorocit. Unde să se ducă? Probabil nici domnul Green nu l-ar primi. Toți vor bani. Dacă nu le dai bani, brusc dispare orice relație de prietenie a existat. Nimeni nu îți e prieten doar pentru că vrea să îți fie prieten. Race a învățat demult asta. Încă de pe vremea gimnaziului când era un tip singuratic care a început să se întâlnească cu Arya. Arya. Își amintea și acum. 1,65, păr roșcat și ochi căprui. Clasa a VIII-a și mult prea frumoasă ca să fie interesata de un băiat trist de a VII-a cu mama moartă și care asculta toată ziua cântece de la Nirvana și Green Day. Dar el nu și-a dat seama. A lăsat-o să îi fie prietenă. A lăsat-o să îl păcălească. Până într-o zi când toate s-au rupt, dragostea ei pentru Kurt Cobain, părerea ei de rău pentru mama lui, plăcerea ei de a viziona Harry Potter și Star Wars în continuu, toate s-au spulberat, căci erau minciuni. Ea și ceilalți doar și-au bătut joc de el. Erai singur. Te-ai născut singur și aveai să părăsești viața asta singur. Prietenii erau doar minciuni ce te răneau pe parcurs, iar Race se lipsea bucuros de ei.
    Visând la gustul genial al unei cafele fiebinți și amintindu-și de durerea amară a primei dezamăgiri în dragoste, se ciocni de cineva. Era un adolescent de vreo 17 ani, înalt, cu ochi albaștrii și păr blond. Idealul de om a lui Hitler.  
    -Ai grija pe unde mergi! se auzi vocea stridentă a băiatului, care nici nu se deranjă să îl privească pe Race în ochi. Unde naiba ți-e gândul? De data aceasta, când rosti înjurătura a făcut contact vizual, în urma căruia un zâmbet batjocoritor dezveli un șir de dinți albi, perfecți. Apoi zâmbetul se transformă rapid într-un izbucnit în râs. Hei, te știu. Gizem va înnebuni când va afla cu cine m-am întâlnit. 
    -Gizem? Care Gizem? Vorbeau oare despre aceeași Gizem? Race nu își imagina că în oraș mai există o altă adolescentă pe care o chema Gizem. Nu mai auzise de acest nume până cu o seară înainte, dar curiozitatea l-a împins să îl caute pe internet. Avea origine turcă. Oare Gizem venea din Turcia ? Fata asta îi trezea interesul mai mult decât trebuia.
    Ca răspuns Race a primit un alt zâmbet ce îi evidenția frumosului hitlerist dinții perfecți care a devenit un râset scurt. 
    -De unde mă cunoști? Lui Race nu îi venea deloc să râdă. Toată viața lui de licean s-a confruntat cu farse și glume proaste făcute de alți adolescenți plictisiți. Vara trebuia să stea departe de ele, însă tipul cu care tocmai s-a întâlnit părea acel gen de adolescent plictisit.
    Blondul se aproprie cu câțiva pași de Race și rosti cu un ton mai încet:
    -Hai să spunem că te știu ca un fraier îndrăgostit de o fată care nu se îndrăgostește.
    -Ce vrei să spui? Te referi la Gizem? Ea nu se îndrăgostește niciodată? Dar toată lumea se îndrăgostește măcar o dată. Poate nu a întâlnit încă pe cineva.
    Un alt râset se auzi. 
    -Ascultă-mă, toți am încercat-o pe Gizem. Ei pur și simplu nu îi pasă dacă ești sau nu îndrăgostit de ea. Se opri din dat sfaturi și brusc îi apăru pe față un zâmbet viclean, ca și cum i-a venit o idee. Știi ce ar trebui să faci? Să vii cu mine și să o vedem.
    -Ce? Nu vreau să o văd.
    -Haide, nu te purta ca un băiețel. Ești încă îndrăgostit de ea.
    -Nu vin nicăieri cu tine. Nu știu cine ești. Nici măcar nu știu dacă vorbim despre aceeași Gizem. 
    -Există oare altă Gizem? Și vei veni. Ar fi frumos să vii de bună-voie, dar ar fi amuzant dacă te duc acolo în alte moduri.
    -Mă ameninți? Tipule, lasă-mă în pace. 
    Se pare că Race a avut dreptate. Acela chiar era un adolescent plictisit. Și acest adolescent plictisit voia să îl ducă la Gizem, indiferent cum va ajunge acolo.
    -Asta doar dacă nu vrei să vii,  desigur. Mereu încerc să rezolv lucrurile mai întâi diplomatic.
    Race se simțea depășit. De la o noapte cu o nereușită în dragoste a ajuns brusc la o neînțelegere cu un nazist. Dar avea să accepte. Putea fi numit un laș pentru asta, dar de-a lungul timpului a învățat că e mai bine să nu te pui cu cei care te amenință, asta dacă ești un om singuratic și fără prieteni așa cum era el.
    -Ok. Voi veni.
     Un alt zâmbet apăru pe chipul adolescentului. Doar el știa că nu avea să îl ducă la Gizem.

N/A : S-au întâmplat multe de când nu am mai postat. A început școala, am dat tezele, a venit Crăciunul, a plecat Crăciunul, am intrat în 2017, iar uite, că, după toate acestea, m-am gândit și eu să finalizez capitolul. Nu sunt prea mândră de acest capitol (nici nu știu unde voi ajunge cu hitleristul ăsta și de ce e hitlerist), dar am vrut să termin mai repede capitolul. E un capitol cam scurtuț, dar sper ca următorul să fie mai lung. Faceți o cruce că am mai postat și eu și sperați ca următorul capitol să nu apară în 2018. 

PS: Scuze, dar chiar nu am avut inspirație pentru media. În apărarea mea, am citit destul de curând ,,Hoțul de cărți".