Ce se intampla cand o adolescenta pe nume Clary, o fata ce nu crede in paranormal, incepe sa auda o voce?
-Sunt aici, Clary...
El chiar era acolo, in capul ei. Si nu avea de gand sa plece prea curand.
O sa fiu scurta si la obiect. Cartea asta are nevoie de rabdare, stiu. Dar promit ca o sa va placa❤️
Imi aduc aminte taberele de cand eram mica. Mereu un foc de tabara, mereu o noua poveste infricosatoare ori o legenda despre monstrii si vampiri ori varcolaci ce sfasie oameni. Iar mai apoi, mereu o farsa, o sperietura.
Nu am crezut niciodata in astfel de lucruri. Deasemenea nu am crezut niciodata in ingeri sau fantome. Pentru mine povestile erau patetice, deloc infricosatoare iar farsele insemnau pentru mine doar niste copii cu cearsafuri pe ei incercand sa se distreze pe seama credulilor.
Aveam alte lucruri de care sa imi fie frica. Tatal meu alcoolic era lucrul care ma terifia si care ma facea sa ma ascund cu orele in dulap si sa nu mai ies de acolo. El era "monstrul" meu.
Acum am 16 ani, inca nu cred in monstrii si inca imi am propriul monstru locuind in camera de alaturi. Daca as incapea in dulap, inca m-as ascunde in el. Dar nu o mai fac, asa ca de cele mai multe ori plec de acasa cand el vine. De fiecare data cand aud usa descuindu-se, inima incepe sa imi bata in acelasi ritm speriat ca acum 10 ani.
Stau in patul din camera mea mica, uitandu-ma pe tavan. 2:45. In curand o sa apara, iar eu o sa dispar. Mama va ramane in urma, in casa, nevoita sa se lupte cu tata. Iar eu, ca de obicei voi fugi ca o lasa. Pentru ca asta ne face frica: ne face sa fugim, ne face irationali, ne schimba.
Click. Sunetul cheii in broasca. Sar din pat instantaneu, ma incalt cu pantofii deja pregatiti , imi iau geaca si cu mainile tremurande deschid geamul si ies afara. Stiu ca nu va intra in camera mea, dar nu imi pot asuma riscul sa raman acolo si desi sunt constienta ca este mult prea beat ca sa alerge dupa mine, fug. Fug cat ma tin picioarele, pana simt ca daca mai continui, lesin. Deja ma aflu pe o strada pustie de la marginea orasului. Este ora 3 asa ca nu m-as astepta sa vad prea multa lume pe aici.
Imi scot telefonul si imi apelez prietenul cel mai bun, Luke. Nu il stiu de o vesnicie, dar asa se simte. La 14 ani, cand am inceput sa fug de acasa, l-am intalnit intr-un foisor de lemn in toiul noptii. Si el fugea, ca si mine. Dar el fugea de familia sa adoptiva. Am inceput sa ne cunoastem iar acum suntem nedespartiti.
-E 3 dimineata, Clary.
-Casa veche, maxim 10 minute te astept.
-Clary...
-9 minute si 30 de secunde. Tic-tac Luke.
-Voi fi acolo. Asteapta-ma.
Nu conta ora, momentul, nimic. Daca il chemam pe luke pe Marte in 5 mintue ar fi venit, si ar fi adus si mancare. Ne-am obisnuit sa facem asta in fiecare seara. Eu fug, el vine dupa mine si stam pe afara pana cand incepe sa se lumineze.
M-am asezat pe marginea soselei si am inchis ochii ascultand linistea care imi devenise foarte familiara. Iesind mereu noaptea, la orele in care lumea doarme, am invatat sa iubesc linistea. In timp ce stateam si ascultam, am auzit pasi in spatele meu asa ca, din instinct am crezut ca este Luke. M-am ridicat, m-am sters de praf si m-am intors crezand ca o sa il vad pe Luke dar in spatele meu nu era nimeni. Linistea se lasa din nou, mai adanca decat inainte. Apoi am auzit iar pasi , de data asta mai aproape, mai apasati, mai greoi. M-am intors pentru a vedea doar o strada goala, nici urma de Luke sau de oricine altcineva.
-Ok, glumetule. Am inteles ce se intampla aici.-am zis gandindu-ma ca un pustan pierdut incearca sa ma sperie.
Oricine ar fi aceasta persoana, este foarte buna la a disparea brusc.
-Pierduta? a spus o voce groasa, masculina si in acelasi timp calda si suava.
Oriunde ma uitam nu vedeam pe nimeni, iar eu incepeam sa ma tem ca am dat de un betiv pus pe glume.
-Nu, astept un prieten de fapt.
-Speriata?a spus aceeasi voce
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
De fiecare data cand vorbea, vocea se auzea din alt loc, ca si cum persoana s-ar fi mutat mereu. Si totusi inca nu o vazusem, misterul transformandu-se in frica, usor usor.
-Niciodata.-am spus nu chiar atat de increzatoare pe cat as fi vrut sa fiu.
Apoi am auzit un ras infundat de la aceeasi voce care ma urmarea oriunde ma uitam. Nu avea unde sa se ascunda, nu erau masini, nu erau copaci, nu era nicio ascunzatoare in jurul meu.
-Cine esti?
-Clary, hei!-l-am auzit pe Luke din spatele meu.
Nu am reactionat la salutul lui, inca ma uitam in jurul meu cautand acea voce, acel baiat care imi vorbea. Ii simteam prezenta, dar nu era acolo. Iar acum, odata cu aparitia lui Luke, a disparut vocea. In cateva secunde, disparuse si o stiam, nu mai era acolo, nu il mai simteam.
-Clary!-a strigat Luke, de data asta mai tare.
-Scuze, credeam ca am auzit...nu conteaza.
Zile intregi m-am gandit la acea voce, era hipnotizanta. Cand stateam singura in camera mi-o imaginam. E doar o voce Clary, uita de ea.
Dar cum poti uita un lucru daca el inca este prezent?
