Fata din castelul de sticlă

- Vai, dar câte desene ai!

Femeia Îmi smulge blocul din mâini înainte să apuc să ripostez. Își aranjează cocul oval, ce arată ca o mini brioșă cu afine cocoțată în creștetul capului ei, după care împrăștie preocupată picturile pe o masă și le studiază trecător, cu o privire îndelung formată. Se scarpină în creștet.

- Cele pe care le-am făcut special cu tema cărții dumneavoastră sunt în partea dreaptă a mormanului.

- Nu ești cam tânără să dai sfaturi? Te rog să iei loc și să mă lași să aleg, a intonat bătrâna sfidător.

- Dar unele picturi...

- Draga mea, te-am rugat sincer un lucru. Trebuie să îți cunosc arta pe larg înainte să mă decid dacă putem colabora. Cartea aceasta este cel mai important lucru pentru mine. Câteva desene nu sunt de ajuns. Așa că ia loc.

- ... sunt confidențiale, continui eu cu jumătate de glas, trântindu-mă enervată într-un fotoliu.

Femeia mă privește scurt, tăios, de parcă am făcut cine știe ce boacănă și se întoarce la scormonit. Mâinile ei și privirea zboară din loc în loc, punctând câte un detaliu, strâmbând din nas la peisajele clișeice de primăvară, scoțând la lumină și punând deoparte câte un desen mai complex.

Eu o privesc atent, cuibărită în fotoliu. Mă simt invadată. Nu atât de rău încât să îmi iau picturile cu mine și să plec, dar nici cât să o privesc fără să am vreo remușcare.

- Nu este rău, a decretat ea într-un final. Ești tânără și ai talent. Dar îți lipsește ceva... acea scânteiere de viață. Pasiunea.

Se avântă într-un alt colț al mesei. Pune degetul noduros pe o pată mare de un albastru sticlos, transparent. O strălucire apare în ochii ei. În timp ce scoate desenul la lumină, simt cum sufletul meu se preface în frigider.

- Dar acest desen...

- Este mult prea personal, o întrerup eu, sărind din fotoliu.

- Nu, draga mea. Este perfect. Noi, artiștii, nu avem nevoie de intimitate. De unde te-ai inspirat?

  Duce desenul în dreptul ferestrei și Îl studiază gânditoare în lumină. Nu îi răspund. Sunt mult prea atașată de această pictură ca să i-o dăruiesc de bunăvoie, în schimbul puținei reclame aduse de noul ei roman. Mă ridic și încep să strâng clocotind de furie restul desenelor de pe masă.

- Și de ce nu l-ai terminat? Păcat de el. Oricum. M-am hotărât. Sunt dispusă să colaborez cu tine.

- V-au plăcut desenele cu turmele de oi? schimb eu subiectul, încă sperând la un rod bun al acestei întrevederi. Cred că s-ar potrivi perfect în capitolul cu...

- Lidia. Nu fi prostuță. Eu vreau acest desen, terminat, direct pe copertă.

  Îmi înmânează cu grijă pictura.  Oftez nemulțumită și o pun la loc în bloc. Îmi vrea unul dintre desene pe copertă. Acest lucru o să îmi aducă o grămadă de alte cereri de ilustrații. Ar trebui să fiu extaziată. Dar tot ce simt este furie.

- Nu prea cred.

- Te las să te mai gândești. Săptămâna viitoare îl vreau în biroul editorului meu, terminat. Îți doresc o zi bună.