Notă : Capitolele n-au legătură între ele. Vreau doar să scot asta în evidență ca să nu avem probleme; sunt doar o serie de pățanii din cadrul Academiei Cross.
Am rugat-o pe prietena mea, Feli‒ asta, Tora, să mi le povestească. A fost încântată când a auzit că am de gând să-i postez poveștile aici, îi place nespus ”Wattpadia”.
-‘๑’- -‘๑’- -‘๑’- -‘๑’- -‘๑’- -‘๑’- -‘๑’-
Stăteam închisă într-o cameră. Pereții erau umezi, reci.
Podeaua era simplă, din lemn vechi dar rezistent. Un lucru straniu, anume că pereții, toată camera mai precis, dispunea de o singură fereastră și o ușă ferecată. Mi-am dat seama de acest lucru abia mai târziu, când am încercat să ies și am sfârșit prin a avea degete vineții.
M-am ridicat de pe podea, iar așchiile nu au întârziat să-mi zgârâie dresurile. Mi-am bătut palmele peste rochia albă de mătase și am―wait, what ?
Rochie ?!
Am evlaviat un sfânt sau doi și m-am privit din picioare pân’ la umeri. “Ce―...” m-am oprit, să nu înjur iar, “...mama n―... oh haide!” chiar mi-ar fi fost de folos o oglindă în momentul ăla!
Am scuturat din cap și am pornit înspre ușă, cu gândul să îmi mai încerc norocul o dată. N-am izbutit nici acum, am picat pe lemnul dur și am gâfâit, ca apoi să mă ridic în capul oaselor uitându-mă urât la inelul de metal agățat de centura de fier. Pe dinăuntru nu vedeam niciun lacăt, niciun briz-briz, absolut nimic, însă le auzeam cum se legănau, greoi, de partea cealaltă.
Ruginite rău. Deaia am încercat a doua oară s-o forțez.
“’Tuți ușa mătii.” am înjurat în șoaptă și m-am sculat în picioare. Frig frig frig.
M-am dus înapoi în colțișorul meu, aruncând o privire spre fereastră. Un ochi era spart, însă nu vedeam decât un vârtej de apă afară. Ciudat rău, dar nu mă înteresa.
M-am legănat timp de câteva minute, înainte și înapoi, strângându-mi genunchii la piept. Am adormit.
M-am trezit călare pe ceva moale, însă când mi-am deschis ochii n-am vâzut decât negru așa că i-am închis la loc, eram foarte obosită, fusese un semestru stresant iar mediile mele necesitau boceală.
Ceva mi-a furat patul de sub mine și m-am trezit înapoi în camera aceea, doar că de data asta nu eram singură.
Nu, el era acolo. Acel băiat de care eram îndrăgostită încă din prima zi de școală, dar îmi era prea rușine s-o spun.
Dormea la fel de frumos ca un pisic lângă mămica sa.
M-am aplecat ceva mai aproape și i-am analizat îmbrăcămintea. Purta o cămașă de pijama cu picățele de ploaie albastre și pantaloni de piele negri, ―ce combinație!― era desculț iar pe umăr căra o blană cafenie gen Sesshomaru din Inuyasha.
M-am aplecat și mai aproape iar atunci a deschis ochii. Dintotdeauna am crezut că are niște ochi superbi dar atunci era de-a dreptul magic, mai ales că și-i fixase pe mine, iar ei sclipeau neîncetat.
O paloare roz s-a plimbat pe obrajii săi palizi și m-a cuprins în brațe, sărutându-mă amar pe frunte.
“Promit că te voi scoate de aici.” Mi-a șoptit el, frecându-și obrazul de capul meu. Vocea îi era caldă și mieroasă, nu solemnă și rece.
Ochii mei s-au lipit de ușă, sau mai bine zis de spațiul gol de pe perete pe care exista, anterior, o ușă. Nu mi-a venit să cred, totul părea atât de ireal încât ochii au început să mă usture.
“...la naiba.” Mi-am înfundat nasul în blana cafenie.
“Prințesa mea,” a murmurat el, lăsându-mă cu sufletul la gură, “Poți să-mi explici și mie ce este aceea o funcție monotonă?”
“Ăăă?”
Apoi am realizat că vocea îi se preschimbase iar eu eram în mijlocul unui congres întreg de profesori, cu profesoara de matematică scuturându-și colăceii prin fața mea.
Am mai apucat să strig “MUIERE, LASĂ” și am țâșnit din vis în realitate, mai-mai să cad din pat.
Sora mea vitregă a țipat, iar eu mi-am acoperit urechile, înjurând.
“Băi copile, taci Doamne iartă-mă! TAAACI! GURA! Mucles soro, vaaai, taci odată! Aloo, taci mă! Ce ai de fapt?!” mi-am tuflit și perna în cap, dar ea a continuat.
“Felisa, nu zbiera în halul ăsta la soră-ta!” mama și tata au zburat spre patul ei și au luat-o în brațe, au legănat-o, au sărutat-o, uitându-se urât la mine. “Că tot te-ai trezit, scoală-te din pat și pregătește-te. Fă-ți niște pâine prăjită,” mi-a spus mama, întinzându-mi o privire dureroasă.
Tata a luat prilej să adauge, “Mașina ajunge într-o oră și un pic.”
Eram bucuroasă că-mi făcusem bagajele de ieri seara, dar gândul că mă voi întoarce la școală mă cutremura. În ciuda așteptărilor părinților mei, abia trecusem de 7.50. Latina și matematica m-au tras în jos și mi-au distrus media generală. Cu toată milităria și cu atmosfera de Crăciun obsedantă, temele de vacanță au rămas pe jumătate nerezolvate, iar părinții mei au fost extrem de dezamăgiți.
Deplasându-mă spre bucătărie, l-am observat pe motanul nostru cum se înfrupta dintr-un sandwich uitat acolo de câteva zile.
Povestea vieții mele, un sandwich pe jumătate mâncat și un motan castrat, ding ding.
