Doar prieteni (Sirius Black FanFiction) || În curs de editare majoră

Lucille

- Cum a fost azi? l-am întrebă pe Sirius, aşezându-se pe unul dintre scaunele de la masa din bibliotecă.

Biblioteca era locul unde mergeam când voiam să scăpăm de întrebările idioate ale prietenilor noștri. Nu că ar fi funcționat întotdeuna.

- Atât de plictisitor încât şi să-l ascult pe Binns ar fi fost mai distractiv, îmi răspunse Sirius, fără să-şi ridice ochii din manualul de Poţiuni, deși bănuiam că nici măcar nu citea ce scria acolo. La tine cum a fost?

- Am încercat să nu ţip la Lily în ora de Farmece, am răspuns cu nonșalanță. N-am reuşit.

Sirius ridică o sprânceană, fără să-şi ridice însă privirea de la manual. Părea total absorbit de lectură, deși ochii lui se uitau fix la pagină, semn că bănuiala mea că nu citește nimic era corectă.

- Ţi-a rupt o unghie sau ce ţi-a făcut?

- Chiar e nevoie să întrebi?

Am oftat dramatic, scoțând din geantă un pergament, pe care se presupunea că trebuia să fie scris un eseu de cinci metri despre Nu-Știu-Ce-Piatra. Eseul trebuia dat a doua zi, dar pergamentul era gol.

- Auzi, l-am întrebat eu pe Sirius, știi cumva ce temă avem la Poțtiuni?

- N-am nicio idee, răspunse el. O să o copiez de la Remus mai târziu.

O să o copieze de la Remus mai târziu. Tipic. Mi-am dat ochii pentru cap.

- N-o să înveţi niciodată dacă nu-ţi faci singur temele, l-am avertizat, încercând să-mi descifrez scrisul.

Scrisul meu era de doctor, ceea ce reprezenta aproximativ nouăzeci la sută din motivul pentru care voiam să devin Vindecător.

- Da, mamă, răspunse Sirius, făcându-mă să mă enervez.

- Ţi-am zis să nu-mi mai spui aşa!

- Atunci nu te mai comporta de parcă ai fi maică-mea.

- Vreau notiţele tale la Poţiuni, am oftat, învinsă.

Nici în o mie de ani n-aș fi reușit să înteleg ce scria acolo. Sirius îmi făcu semn să iau din geanta mea ce-mi trebuie, încă holbându-se la pagina din manual de parca spera că așa ar fi reușit să absoarbă informația într-un mod miraculos.

Privindu-l cum se uita încruntat la manual, mi-am amintit de prima data când vorbisem cu el. De fapt, nici n-a fost o conversație propriu-zisă. După ce l-am plesnit pentru că o făcuse pe prietena mea, Mary, să plângă, l-am făcut idiot.

- Lovești ca o fată, îmi spusese el atunci. Lasă-mă să-ți arăt cum se face, adăugase, după care se apucase să-mi explice ce și cum.

Ba chiar m-a lăsat să-mi exersez loviturile pe el. După câteva palme, acesta a declarat, mulțumit:

- Asta a fost o lovitură bună.

- Mersi, i-am răspuns, zâmbindu-i.

Brusc, nu mi se mai părea așa de încrezut cum mi îl crezusem.

- Sunt Lucille, apropo, i-am spus, întinzându-i mâna. Lucille Grey.

- Sirius, replicase, strângându-mi mâna întinsă.

Eram în anul întâi pe atunci.

Când am venit la Hogwarts, eram sigură de două lucruri: urma să fiu dezmoștenită dacă nu picam la Ochi-de-Șoim (sau Casa Deștepților, cum o numeau părinții mei, care sunt Încuiați) și că nu aveam să-mi fac niciun prieten deoarece, în școala Încuiată eram considerata o ciudata și o enervantă știe-tot. Evident, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat. Nu doar că nu am fost dezmoștenită, dar părinții mei erau chiar mândri că picasem în Casa Curajoasă, chiar dacă eram mai mereu ăn detenție din cauza prietenilor mei. Imediat ce am ajuns la Hogwarts am devenit prietenă bună cu Lily Evans și Mary McDonalds. Iar după micuța lecție de lovit primită de la Sirius, am început să petrec din ce în ce mai mult timp cu el și cu prietenii lui - James, Remus și Peter. Destul de mult timp cât să stârnească bârfe. Cu timpul, am ajuns să petrec mai mult timp cu Sirius decât cu oricine altcineva - iar cu Lily și Mary împărțeam dormitorul.

- Iar te-ai pierdut în spaţiu, mă anunţă Sirius, pe un ton neutru.

Încă se holba la pagină.

- Nu m-am pierdut în spaţiu, am protestat, scoţând din geanta lui Sirius notiţele acestuia. Doar mă gândeam.

- Nu e niciodată bine când te gândeşti, declară Sirius, lăsând cartea deoparte şi privindu-mă serios în ochi.

- De fapt, nu e bine când tu te gândeşti.

- Nu e bine când eu am idei, mă corectă Sirius. Şi nu e bine când tu te gândeşti. La ce te gândeai?

Abia m-am abținut să nu-mi dau ochii peste cap. La el, a se gândi și a avea o idee erau aproape întotdeuna același lucru, dar nu avea sens să mă cert cu el pe tema asta.

În schimb, i-am împărtășit o chestie care nu-mi dădea pace de ceva timp.

- Ştii că noi am alimentat accidental bârfele despre noi? l-am întrebat, evitând să-l privesc în ochi. Vreau să zic, petrecem foarte mult timp împreună, ar fi fost ciudat să nu creadă că suntem împreună, ştii?

- Spui că nu vrei să mai petrecem timp împreună, sau care-i faza? mă întrebă Sirius.

Mi-am ridicat rapid ochii spre el și când am văzut cum se uita la mine am simțit un fior rece. Ochii lui erau ca două găuri negre, având o sclipire ciudată. Nu părea nervos. Părea... rănit, într-un fel ciudat. Ceea ce era și mai rău. Aș fi preferat să fie nervos și să țipe la mine.

- Nu, am răspuns, precaută. Spun doar că, dacă vrem ca zvonurile să înceteze, ar trebui să nu mai petrecem atât de mult timp împreună singuri.

- Bine, spuse Sirius, iar acum am știut sigur că îl rănisem, din cauza tonului său arogant, pe care îl folosea când vorbea cu orice persoană de care nu era apropiat - ton pe care nu-l mai folosise niciodatp cu mine. Cum vrei tu.

Se ridică, strângându-şi lucrurile de pe masă.

- Unde mergi? l-am întrebat, îngrijorată.

- Nu e treaba ta, Grey, răspunse acesta, plecând.

L-am privit ieșind din bibliotecă, trântind ușa în urma sa, lucru ce a stârnit o privire dezaprobatoare din partea bibliotecarei. Inima mi s-a strâns. Nu vrusesem să sune așa. Nu vrusesem să-l rănesc. Era ultimul lucru pe care voiam să îl fac.

Mi-am dat seama că făcusem o greșeală. Uram că îl rănisem pe Sirius. M-am decis că trebuia să mă revanșez cumva.

Dar întrebarea era: cum?