Se plang copacii de povara stropilor de ploaie si a frunzelor uscate. Geme pamintul dupa soare, iar cerul dupa stele. E zi sau noapte? As zice ca e seară, iar vantul suna dulce. Pe-acoperis se zbate o frunza. Vrea sa sarute Pamintul, dar nu poate. Se roaga de vant sa o ajute, dar acesta trece nepasator si rece pe langa ea. Un tunet zguduie vazduhul, iar stropii de ploaie nu intarzie sa se reverse intr-un potop vast si nestavilit. Aburi densi acopera intreg orasul, valsand printre cladirile abătute de vremea crudă, iar felinarele fac eforturi pentru a invinge intunericul din mijlocul zilei.
Deodata totul amuteste. Nici stropi de ploaie nu mai cad, nici frunzele nu mai fosnesc, vocile oamenilor se pierd in surdina, iar vantul furios de pana acum a devenit o simpla adiere placuta si racoroasa. Totul a pierdut culoare. Luminitile ce zvacneau la fiecare colt acum o minuta s-au adunat toate in acea pereche de ochi. Parca menit sa imi rascoleasca existenta, tinta fascinatiei mele se apropia cu pasi sovaielnici spre locul unde ma aflam. Nu ii puteam deslusea chipul, parca sub un blestem, tot ceea ce vedeam cu adevarat erau ochii lui. Doua culori diferite, doua parti opuse, dar care formau un intreg. In partea dreapta albastrul marin se pierdea in rosul pal si linistit, in timp ce in partea opusa acelasi albastru era inghitit de un verde smarald si salbatec. Picioarele imi inghetasera, de parca am fost paralizata inca de la prima sa privire, insa lacimi marunte mi se scurgeau pe obraji. Atunci realizasem ca strainul ce acum nu inceteaza sa ma analizeze in amanunt, va fi mai mult decat un simplu trecator pe strada, va fi raiul sau iadul meu.
In doar cateva clipe, prezenta necunoscuta a ajuns in dreptul meu. In acea secunda in care corpurile noastre au atins apogeul apropierii, o avalansa de fiori mi-au cuprins trupul. In acea secunda am devenit un tot intreg. Am impartasit acelasi gand, respiratie si sentiment. Sufletele noastre s-au gasit dupa o lunga cautare si si-au putut plange bucuria in cea mai pătrunzătoare contopire. Doar corpurile au devenit rigide si incordate pana in punctul maxim. In momentul in care distanta s-a stabilit intre noi, o durere nefireasca mi-a patruns in inima, prevestind furtuna ce-mi va acoperi cerul. Brusc, totul in jur isi recapata culoarea si viata de dinainte, insa ceva era schimbat. Pe cer aparu o raza de soare. Paradoxal. Pentru mine inima prevesteste urgie, iar pentru ceilalti cerul aduce lumina.
***
CITEȘTI
The look of Love
De TodoViata nu este ceea ce ne dorim, ea doar ia forma gandurilor noastre avand o esenta puternica de suferinta si totodata usurare provenita din momentul mortii.
