Penumbra

Incapatanare

 Ok, stiu, cam "scartaie" capitolul insa am nevoie de putina umplutura pana la un moment dat, cand se va intampla ceva mai interesant. Acum ca a inceput scoala, lucrurile au devenit brusc oribile, si sincer, sper sa pot posta in fiecare week-end. :) 

Oricum sper ca acest capitol sa va placa, sa nu fie vreo dezamagire sau ceva de genul...:)))

Ei bine, lectura  placuta, si astept pareri! :D Mersi!

                                                                         Incapatanare

-          De ce o urmareati pe domnisoara Stewart? Intreba detectivul, lovind puternic cu pumnul un masa.

Carter simti cum incet-incet se pierdea cu firea. De cand au plecat toti trei de la colegiu, tot incearca sa-l faca pe Eric Patterson sa ciripeasca, insa Julianne intervenea incontinuu, cu incapatanare.

-         Nu e el! Nu intelegeti?  

-         Julianne, te-am rugat sa ma lasi sa-mi fac treaba. M-ai pus sa-l prind pe cel care vrea sa te omoare, asa ca trebuie sa ma lasi sa-mi fac treaba!

-         Ce... vru sa intrebe Eric, insa barbatul il intrerupse, aruncandu-i o privire incruntata.

-         Tu sa taci, baiete!

-         Dar... bine. Accepta cu greu fata. Se aseza suparata pe unul dintre scaunele prezente in biroul detectivului.

-         Deci, domnule Patterson, sa revenim. Imi spuneti care este mortivul pentru care ati urmarit-o pe domnisoara Stewart, in cursul zilei de astazi, la Colegiul de Arta?

-         Dar nu am...vru sa nege, insa Carter zise cu un glas calm, dar ferm.

-         V-am vazut cand ati urmarit-o pe domnisoara Stewart pana la cantina, iar apoi, dupa incidentul petrecut in pauza, ati pornit in urma ei. V-am vazut cand, in campus, ati bruscat-o.

-         Dar nu am bruscat-o! Striga Eric speriat. Se intoarse cu fata spre fata. Julianne, nu am vrut sa te ranesc. Doar ca...te-am vazut la cantina cum ai intrat in panica. Ai avut aceeasi senzatie de agitatie cum ai avut la spital, nu-i asa?

Carter nu intelegea despre ce vorbeste baiatul. Julianne nu-i zisese nimic cum ca Eric Patterson ar fi vizitat-o la spital, vreodata. Auzi glasul plin de regret al fetei.

-         Da, Eric. Stai linistit, stiu ca nu ai nicio legatura cu ceea ce mi s-a intamplat.

Detectivul nu stia la ce se refera- la accidentul de pe pod sau la cel de masina. Trebuia s-o scoata pe fata din birou, pentru a lamuri cateva lucruri cu Patterson.

-         Domnisoara Stewart, va rog sa asteptati pe afara. Am ceva de discutat cu domnul Patterson. O vazu pe Julianne cum se schimba la fata. Mai intai se arata uimita, apoi zise nervoasa:

-         De ce?

-         Va rog sa iesiti. Acum! Rosti ultimul cuvant cu glasul ridicat. Incapatanarea iesita din comun il agasase peste masura pe detectiv. Era nevoit s-o dea afara, pentru a reusi sa scoata ceva de la baiat.

Julianne se ridica de pe scaun si iesi in graba din incapere, trantind puternic usa in urma sa. O data ajunsa pe hol, incepu sa se plimbe, pe culoar, intr-o parte si alta , neavand stare. Detectivul facea o greseala. Nu Eric era criminalul. Nu avea cum! Fusese in spital, in salonul alaturat, cand ea vazuse silueta ce-o urmarea din strada. Si totusi. Ar fi putut fi el cel care-l anuntase pe criminal ca ea se afla acolo. Eric ar putea fi mana-n-mana cu cel care vrea s-o omoare.