Băiatul cu motorul

1

***
Era prea tarziu.  Claxonul masinii se auzi prea tarziu, si rotile scartaira prea din scurt. Fata blonda, de cel mult saptesprezece ani a fost lovita din plin, si aruncata la mai mult de cinci metri, pe strada intens circulata. Oamenii au inceput sa tipe de groaza, sa strige dupa ajutor, si sa sune la serviciul de urgenta. Haosul domnea pe straga ingusta, aglomerata. Parintii acopereau ochii copiilor, pentru a ii impiedica sa vada oroarea din fata lor, cei mai slabi de inger fugeau cat mai departe de intreaga scena, si cei care incercau sa acorde un prim ajutor erau prea putini si prea stangaci. Multimea s-a strans rapid in jurul corpului inconstient, si singurul lucru de care erau in stare era sa se minuneze de ranile fetei.
Parul ii era plin de sange, hainele rupte sau sfasiate, pielea care fusese expusa, plina de julituri, si un picior ii statea intr-o pozitie anormala. Chipul ei insa parea sa strige sus si tare ca fata doarme linistita, un somn adanc si relaxant.
Buzele ii erau intredeschise, si abia de i se ghicea un fir slab de puls, la baza gatului. Oamenii continuau sa priveasca fara sa faca nimic cu adevarat. Soferul vinovat parasise demult locul accidentului. Nu mai era nimeni care sa o salveze, in afara unui spital care se afla la treizeci de minute distanta, si o ambulanta care anuntase ca se afla in drum spre ei.
Dar pana atunci? Cine avea sa o salveze? Toti erau socati, priveau fata adormita, intinsa pe dalele mici, umede, din piatra. Parul ii era intins pe langa chip si gat, si  o parte a gatului ii era expusa, vulnerabila.
-Crezi ca va muri?
-Mai are sanse sa isi revina?
-Cat ii va lua sa isi dea si ultima rasuflare?
-Cine este?
Era doar in trecere, asa cum facea de fiecare data cand ajungea intr-o localitate. Nu vroia sa stea. Nu avea pentru ce. Viata lui era una libera, era o pasare a cerului, o pasare rapitoare, in noptile fierbinti de vara. Era o cauza pierduta, un om fara sansa. Daca ar fi apartinut Cerului, ar fi fost un Decazut.
Dar era doar un om, asa ca era un vagabond. Auzise sunetul asemanator un tunet, si se intrebase care fusese cauza acestuia, dar acum ca vedea multimea din fata lui, alte semne de intrebare rasarira in mintea lui. Ce se intamplase? Decise sa se apropie, fiindca oricum trebuia sa treaca de multime pentru a-si continua drumul. Si aproape ca isi blestema impulsul ce cauzase decizia de a trece prin centrul oraselului. O decizie de moment, iar acum trebuia sa plateasca pentru ea. Opri motorul, si cobori de pe el, apoi se indrepta spre multime.
-Ce s-a intamplat? Intreba un barbat ce parea sa vina de la piata.
-Un accident. Se pare ca tanara e pe moarte.
In ciuda nepasarii totale si a razvratirii sale, se simti sufocat de aflarea vestii. Fara sa mai astepte o alta clipa sau explicatie, impinse cativa oameni, se strecura printre altii, pana reusi sa ajunga in mijlocul lor, in picioare, langa fata. Nici de data asta nu mai astepta vreo explicatie. Se apleca in genunchi, isi dadu rapid geaca de piele jos, si o rasuci in asa fel incat tanara ranita era acum imbracata cu ea. O lua in brate, si dadu sa plece, dar cativa barbati il oprira.
-Hei baiatule, ce faci?
-Unde crezi ca pleci? Salvarea e pe dr...
-Din ce parte vine? Intreba el, pe nimeni in principal.
-Nord, raspunse un batran, facand semn spre capatul opus de unde isi oprise el motocicleta.
Motociclistul nu mai pierdu nici un  moment, si incepu din nou sa inoate prin marea de oameni adunata la locul accidentului.
-Baiete tu esti tampit? Se auzi un alt batran strigand dupa el. Nu numai ca mergi in sens invers, dar ai de gand sa o duci pe bicicleta aia a ta?
Baiatul ii ignora, o aseza pe fata in asa fel incat sa o tina strans si sa si poata conduce repede. Accelera motorul, astepta pana ce ceilalti se dadura din calea lui, apoi se facu nevazut.
-Tipul asta ori stie exceptional de bine sa conduca nenorocirea aia, ori e un dobitoc si jumatate, murmura un barbat, clatinand din cap.
-Au sa moara amandoi, fu altul de acord. Nu ai cum sa si mergi pe chestia aia, si sa si o tii pe fata langa tine, cand e grav lovita si inconstienta. E sinucidere curata.
***
Prima data a crezut ca a murit si a ajuns in Rai. Apoi s-a razgandit. Mirosul intepator de dezinfectant putea sa apartina numai Iadului. Dar cand deschisese ochii, si vazuse toata aparatura din jurul ei, realizase ca de fapt se afla inca in viata. Nu isi amintea ce i se intamplase. Si ceva ii spunea ca nici nu voia sa faca asta.
Un timp poate prea indelungat, a fost inconjurata de doctori, si chiar si un politist a venit la ea in salon. Si poate ca nu ar mai fi putut suporta intrebarile lor si acele din vene daca o asistenta nu i-ar fi spus de el.
Cine era el? Nimeni nu stia. Nu il cunosteau. Nu ii stiau numele, adresa, nici macar chipul. El fusese insa cel care o adusese la spital, adapostita la pieptul lui, si ascunsa bine intr-o geaca de piele. Ambulanta nici macar nu plecase cand el oprise motorul in fata intrarii de la Urgente. El... ii salvase viata. Asta era ceea ce spusese. Si statuse pana acum in spital, razbind foamea si oboseala cu cafea slaba si proasta, si covrigi de la magazinul din colt. Mai departe refuzase sa plece. Si acum era aici, la usa, pe un scaun de plastic. Astepta sa primeasca vesti despre ea.
Si acum, cand ea se trezise, dupa doua zile de inconstienta, el continua sa astepte rabdator ca medicii sa ii faca analizele complete si sa primeasca unda verde din partea lor, pentru  a o putea vizita.
Ea se asteptase ca el sa fie un simplu baiat... poate barbat. Sau vreun tip musculos, plin de tatuaje si punkist.
Dar nu. Cand a intrat pe usa, respiratia i s-a taiat. Era brunet, inalt, si atletic. Purta o pereche de ochelari de soare, care ii acopereau ochii atat de bine incat nici macar forma acestora nu se ghicea; o geaca de piele-aceeasi in care a imbracat-o pe ea- blugi stersi, si un tricou negru, care se vedea sub geaca desfacuta. Parul ii statea ciufulit, si ei i-a luat putin timp sa ghiceasca faptul ca rareori isi purta casca de protectie.
Chiar si cu ochii acoperiti, era clar ca el o patrunde cu privirea, pana in suflet. Fetei i se taie inca o data respiratia, si inghiti in sec. Prezenta lui langa ea parea sa fie ca un sfarsit de an. Cand toate greutatile au trecut, si intampini un nou viitor, cu bratele deschise si capul dat pe spate pentru a te bucura de vant. Era o gura de aer curat, un vis nou, un inceput diferit.
Ramasera tacuti, nestiind ce sau macar cine sa vorbeasca primul.  El ramasese in picioare, langa usa, privind-o.
-Multumesc, a spus ea intr-un final. Era prea putin, prea infirm cuvantul pentru a-si arata adevarata incantare si recunostinta pentru faptul ca ii salvase viata.
Tacu din nou, si astepta ca el sa spuna ceva, dar el se rezuma doar la a schita un zambet stramb, linistitor. Mainile ii frematara in poala, si ea si le privi agitata.
Pe cat de linistitoare era prezenta lui in salonul ei, pe atat de tulburata o facea sa se stinga.
-Cum te cheama? Incerca ea din nou.
-Asta conteaza mai putin, raspunse si el, in cele din urma.
Vocea aceea. Odata ce a auzit-o, i s-a imprimat in inima. Era sigura ca si fara sa ii vada ochii, avea sa il retina mereu in suflet. Doar pentru ca i-a auzit vocea. Calda, joasa, lina, ragusita. Vocea perfecta.
-Iti multumesc ca ai ramas atat aici. Nu trebuia sa faci asta. Adica...
-Am fost ingrijorat.
Capul ei tresari spre el, si il privi cu ochi mari.
-De ce?
-Pentru tine.
-Oh...
-Am sa plec acum, o anunta el din scurt. Am vrut sa ma asigur ca ai sa te trezesti.
Ochii ei albastri sclipira de teama. Teama de a ramane singura, fara el.
-Unde... unde pleci?
-Am sa ma decid cand ies din oras, zise el cu o ridicare a umerilor.
-Nu vrei... isi drese glasul, emotionata. Nu vrei sa mai ramai putin?
-Ma grabesc, minti el.
-Esti cautat? Il chestiona ea curioasa.
-De cine ar trebui sa fiu cautat? Intreba el amuzat.
-De politie, presupun. Ah... se simtea din ce in ce mai neindemanatica. Dar avea nevoie de inca o clipa cu el. Una singura. Atat!  De unde vii?
-De nicaieri, in special.
-Si de ce nu vrei sa imi spui cine esti? De ce te ascunzi?
-Cine a spus ca ma ascund?
-Porti ochelari fumurii, geaca de piele, si conduci un motor. Trebuie sa fugi de ceva.
-Fug doar de viata.
-Si unde crezi ca ai sa ajungi?
-Nicaieri. Oriunde.
-Si atunci cum ar trebui sa mie te amintesc?
-Drept baiatul cu motor.
Si a plecat. Usa s-a inchis in urma lui, si ea nu a avut de ales decat sa accepte plecarea lui. A ramas singura, intr-un salon luminat de soarele de vara... cu nimic altceva decat trecutul, intr-un buzunar. Viitorul avea sa fie sumbru, acum ca il cunoscuse, si stia ca undeva, cineva ca el, exista. Intr-un colt indepartat de lume, el e printre straini sau prieteni, conducandu-si motorul.
***
Trei ani. Atat trecuse de la accident. Trei ani si doua luni. Se gandea des la el. Oare el si-o mai amintea? Pe unde ajunsese, in calatoria lui? Cel putin, mai calatorea? Ar fi vrut sa afle atatea despre el. Despre baiatul cu motorul care ii salvase viata.
Era o dupa amiaza umeda de septembrie, si ea statea pe o banca, intr-un parc aglomerat. Copii treceau prin fata ei, acompaniati de bunici. Cuplurile se plimbau de mana, privindu-si odraslele sau cainii care alergau in cercuri, in jurul lor. Frunzele continuau sa cada, si soarele incalzea din ce in ce mai putin aerul. Fata isi trase mai bine gulerul hainei in jurul ei, si isi stranse mai puternic bratele in jurul pieptului. Continua sa plimbe cu privirea batranii ce jucau sah sub un artar batran. Sau batranica aceaa care venea acolo in fiecare vineri dupa amiaza, si impletea un pulover sotului ei care pierise in al doilea razboi.
-E ocupat?
Vocea aceea. Inima i-o lua la fuga in piept, si abia se stapani suficient pentru a-si ridica privirea spre cel care pusese intrebarea. Da. Era tot el. Era imposibil sa nu isi dea seama. Si stia ca si el o recunoscuse.
-Doar daca imi spui cine esti, zambi ea.
El ii raspunse cu acelasi zambet, din care lasa sa se inteleaga atatea, si in timp ce se aseza langa ea, zise scurt:
-Baiatul cu motorul.