Roșu Sângeriu → park jimin

Prolog

PROLOG

7 Noiembrie 2010

Trei zile trecuse de când Anna nu mai ieșise afară din cauza durerilor de cap. Deveneau din ce în ce mai nesuportabile și singurul medicament pe care-l avea în casă, și-l luase, nu-și făcea efectul nicidecum.

Deși era târziu, Anna se gândise că o să găsească o farmacie non-stop și să ia, poate, alte medicamente. Așadar, se îmbrăcase repede și le scrisese o scrisoare părinților ei spunându-le unde este, în caz că se întorceau de la muncă în timp ce ea era plecată.

Ieșise cu grabă din casă, fiind izbită imediat de aerul rece și proaspăt al lunii noiembrie. Trase adânc aer în piept și începu să meargă, având căștile în urechi. Era așa de absorbită de versurile melodiei ei preferate, încât avea să treacă pe lângă farmacie, dar din fericire, observase semnul mare și verde care pâlpâia și care îi atrase atenția.

Și-a scos căștile din urechi, băgându-le în buzunar. S-a apropiat de ușa farmaciei, dar când a apăsat pe clanță, a constatat că era închisă. A oftat, uitându-se prin împrejur. Poate femeia se dusese până la un magazin. S-a încruntat când n-a văzut pe nimeni.

Anna încă nu voia să se întoarcă acasă așa că s-a hotărât să se mai plimbe prin împrejur, eventual să se ducă în parc. Și-a scos telefonul din buzunar și a început să-l butoneze, trimițându-i un mesaj lui Jisoo, întrebând-o dacă vrea să se vadă cu ea. Văzând că nu primește niciun răspuns de la prietena ei cea mai bună, Anna a mărit pașii, grăbindu-se astfel spre parc.

Nu era un parc prea populat, dar se gândea că erau șanse ca banca ei preferată să fie ocupată de cineva — dar ea spera să nu. Ajunsă la loc, Anna a zâmbit când văzuse că nu era nimeni pe bancă. S-a așezat pe ea și și-a băgat mâinile în buzunarele de la geacă, uitându-se la cerul întunecat.

În ultimul timp, prefera singurătatea. Poate era vina durerii de cap sau pur și simplu se săturase de oameni. Poate și de asta o ignorase Jisoo — pentru că nu mai vorbise cu ea de aproape patru zile.

Fata fusese întreruptă din gânduri din cauza unor pași. Rămase nemișcată, rugându-se în gând ca zgomotul să fie doar în imaginația ei, sau pur și simplu să provină de la un cuplu care se plimbau și ei noaptea. Pașii se opriră pentru un moment, dar începură iar să se audă, de data aceasta mai rapizi.

Acum persoana aceea era în spatele ei. Ce era de făcut? Fără să se gândească de două ori — și fără să verifice cine era — s-a ridicat de pe bancă și a luat-o la fugă. Poate era ea paranoică, se gândise. Dar nu, pașii o urmăreau, alergau după ea.

Disperată, s-a ascuns după un copac care îi acoperea întregul corp.

— Te-am văzut.

Anna s-a împins și mai mult cu spatele în copac, parcă vrând să intre cu totul în el. Toți mușchii i s-au încordat și genunchi i s-au înmuiat. O apucase groaza în momentul în care a simțit ceva pe umăr.

— Lasă-mă în pace!

Băiatul a apucat-o de braț și a tras-o de lângă copac înspre el. Anna începuse să se zbate când văzuse că băiatul băgase mâna în buzunar dar s-a oprit imediat ce un bliț a orbit-o. Îi făcuse poză.

A tras adânc aer în piept. Poate el chiar voia doar o poză. Dar Anna a început să tremure când văzuse în mâna cealaltă cârpa neagră.

Se pare că nu voia doar o poză.