Fiord

Joi, 14 iulie 2011

        Ar fi putut sta în acel fel pentru veşnicie. Ar fi putut să se ofilească treptat, încet, dar sigur, timp de mai mult de o jumătate de viaţă omenească, dar pentru el s-ar fi simţit ca și cum îşi abandonase comfortul cabanei sale cu doar câteva minute în urmă. Era ceva cel puţin bizar la capacitatea fiordurilor de a încapsula timpul atât de bine.

        Priveliştea serenă oferită de un fiord era ca polul nord al unui magnet pentru sudul sufletului său. Funcţionau foarte bine fără impedimente între ei, cum ar fi fereastra camerei sale din cabană sau cea din motel. Cu picioarele la doar câţiva centimetri de apa neaşteptat de rece pentru acel sezon, privea către piscurile munţilor de pe malul opus şi îşi completa deciziile proaste la care se pricepea inuman de bine.

        Avantajul verii polare era că îşi construise, de când venise în Innvik, un ceas biologic mulat perfect pe prezenţa soarelui. Vara se comporta ca un insomniac, dormind cât mai puţin posibil, iar iarna era imposibil să îl scoţi din confortabilul lui pat.

        În seara aceea nu simţea nevoia să facă o plimbare cu barca de la motel până în mijlocul fiordului. Era deja trecut de mult de două dimineaţa, iar starea lui de spirit nu era suficient de grozavă pentru a se aventura de unul singur. Aşa că doar îşi înmuia degetele în apă din când în când, până simţea că frigul îi străpungea muşchii, îi distrugea straturile superioare ale epidermei şi apoi se transfera în metacarpiene. Le lăsa să se usuce lângă el, pe pietre, încălzindu-se insuficient.

        O maşină se auzea trecând pe drumul principal undeva în spatele lui. Îşi întoarse capul şi distinse doar culoarea maşinii. Era purpurie, dar în acea lumină i se părea de culoarea sângelui uscat. Acum se uita impasibil la micuţa parohie din sătuc, unde îşi găsise un loc de muncă, dacă se putea numi aşa ştersul podelelor de două ori pe săptămână şi vândutul de lumânări în timpul slujbelor, Thyra. 

        Thyra uneori nu îi putea părăsi gândurile, fiind una din infinitele decizii proaste luate la viaţa lui. Nu ar fi trebuit să ajungă la un consens cu ea. Vina nu era a niciunuia că bătrânul care vânduse cabana avusese impresia că vocile lor joase se puteau asemăna în vreun fel. Era suportabilă, asta dacă nu atingeai vreo coardă sensibilă. Iar el deja le învăţase pe toate.

        Îşi deschise pachetul de Pall Mall şi luă din el o ţigară. Aerul tare şi curat contrasta cu fumul toxic eliberat de ţigara lui aprinsă, însă asta pur şi simplu îl stimula să tragă mai puternic şi mai adânc din ea. Avea tot timpul din lume; moartea nu îşi ascutea coasa special pentru el, era o persoană detaşată totalmente de noţiunile îngrăditoare de trecut, prezent sau viitor. 

        Vuietul a trei cascade se auzea ca un ecou în surdină. Începuse să fredoneze o melodie a celor de la Windir, făcându-şi planuri de a urca până la cascade duminică. Însă înainte de a ajunge la refren, sunetul de paşi îl făcu să îşi întoarcă capul din nou. Însă doar i se păruse, căci satul era mort în spatele lui, oamenii lui fie prea beţi sau adormiţi pentru a emite vreun sunet. 

        Reveni la şirul lui de gânduri, analizându-l de la un capăt la altul. Înspira şi expira încet, conştient fiind de tot traseul aerului din corpul său. De abia acum respira cu adevărat. Deşi nu era soare, lumina încă inunda suprafaţa apei. Iar în următoarele ore, trebuia să se gândească la un răspuns la scrisoarea lui Arne. Mâine avea drum la Molde, oferindu-i ocazia perfectă de a afla ce se mai întâmplase în civilizaţie în ultimele 2 săptămâni.

a/n: mi-era dor rău să scriu. și chiar sunt fericită că am reușit să scot chestiuța asta din mine. o să postez des(sper!). m-ar ajuta mult niște păreri, de vreme ce nu am mai scris de mult.