Fiord

Miercuri, 11 mai 2011

        Hakon se prăbuși pe banca din foaierul din lemn de lângă malul fiordului gâfâind. O durere crescândă în intensitate se împrăștia în mușchii săi extenuați, iar plămânii parcă îl ardeau. Nu mai alergase de mult pe o distanță atât de mare, încât își pierduse de tot exercițiul. Desigur, mergea și se cățără prin toate ascunzișurile lăuntrice ale pădurii ce acoperea ca o plapumă dealul pe care era clădit Innvik. Însă nu mai alergase cu adevărat de când se mutase aici.

Respira sacadat, trăgând guri mari de aer, la expirație lăsând mici aburi în atmosferă. Își sprijini palmele de genunchi și își lăsă capul moale în față, încercând să își tragă sufletul. Venise de exact 52 de zile aici, și nu se simțise niciodată mai viu. Pentru prima dată, putea rezona cu mintea lui și cu spațiul înconjurător. Își simțea inima bătând cu o voioșie nedisimulată, de parcă de abia atunci își părăsi îndelungata hibernare.

Se uită înspre peisajul care îi clătea ochii de fiecare dată. De abia aștepta să vadă culorile verii, cu soarele ce avea să îmbăieze fiordul în căldura înghețată. Era pur și simplu fermecător, în orice direcție te-ai fi uitat.

Iar această comoară a lui Odin avusese bunăvoința de a îl lăsa să pătrundă în puritatea ei fără margini pe el, păcătosul nevolnic, care cerea îndurare prin căință. Voia să își spele netrebnicia curând în apele fiordului, dar aștepta întâi să fie mai cald.

Se ridică din poziția confortabilă pe care o avea cu greu, întinzându-și puțin mușchii obosiți. Dacă voia să meargă spre cabană, atunci avea destul de mult de mers. Dar nu simțea nevoia să fie acolo încă. Așa că se întoarse spre direcția opusă și o luă la pas prin spatele motelului.

După ce trecu de motel găsi cortul de petreceri al tinerilor rezidenți din Innvik. Momentan era mijlocul săptămânii, așa că nu era ocupat decât de mese și scaune goale ce așteptau etern invitații să le ocupe pentru câteva ore, doar ca să intre din nou în acel joc al trădării permanente. El nu era invitat mai niciodată, aşa că nu îi prea păsa de orice s-ar fi întâmplat. După el, puteau să și planifice un complot împotriva familiei regale. Tot nu îi suscita interesul.

După câteva minute în care se uită în zare și nu își venea să creadă că el chiar era acolo, într-un loc desprins parcă din descrierile din oricare sagă pe care o citise când era mic. Și era în viață, iar sentimentul de desăvârșire îl copleși încă o dată.

Se decise să se întoarcă la cabană într-un sfârșit, de vreme ce Alva nu avea de gând să apară prea curând. Se bezmetici însă când observă cât de gol era motelul, mai mult ca sigur era în timpul săptămânii. O altă idee fascinantă și complet derutantă despre fiorduri era că nu îți dădeai seama ce zi era dacă nu erai atent la un ceas sau la un calendar.

Începuse să își noteze diverse idei legate de frumusețea neștirbită a acestui mic colț de rai de doar două săptămâni, și deja umpluse jumătate de caiet. Cu câteva luni în urmă ar fi privit o astfel de activitate ca una clădită special pentru puștoaice visătoare și lunatici. Însă acum erau unul din mijloacele pe care le folosea pentru a-și ocupa mintea tot timpul. Nu avea voie să se gândească la trecut, își impusese asta în momentul când se mutase aici.

Cu gândurile în altă parte și cu o încruntătură în față, observă că deja parcursese majoritatea drumului spre cabană. Din fericire pentru el, trebuia să meargă doar pe țărm, casa fiind puțin departe de stânci. Asta o făcuse puțin mai scumpă, dar avea toți banii de care avea nevoie.

În zare, observă un punct mic și negru în apropierea stâncilor. Cu fiecare pas, acel punct se materializa încet, nu mai era doar o apăsare a unei mine de creion pe o foaie, ci se îngroșa până când deveni o pată, iar pata se reliefă treptat, căpătă adâncime și era percepută ca ceea ce era de fapt.