erlebnisse

4

    Urechile începuseră să o doară de la sunetul puternic ce îi străbătea corpul, dar nu voia să oprească cumva muzica sau să o dea mai încet. Avea nevoie de ea. Trebuia să fie destul de tare încât să nu mai audă. Să nu mai audă realitatea. Așa că închise ochii și lăsă muzică să umple ceea ce a fost gol prea mult timp în ea. Ceea ce ei au scobit puțin câte puțin, formând până la urmă o gaură imensă, o gaură neagră ce absorbea totul, până și lumina din ea, lăsând-o în beznă. Întunericul o învăluia. Singura lumină provenea de la muzica ce era o scânteie, o mică scânteie de lumină și căldură în oceanul de întuneric. Ea încerca să se agațe de ea, să nu cadă iar în mâna lor. Lor. Cine erau ei? Ei erau toți. Băiatul din autobuz ce o privea ciudat datorită bluzei cu care era îmbrăcată. Femeia ce a ieșit azi dimineață din biserică și a lovit cu poșetă un copil ce îi cerea bani pentru a-și cumpăra ceva de mâncare. Grupul de bătrânele ce comentau un grup de tineri ce ascultau rock, numindu-i sataniști și temându-se să nu pățească ceva din cauza ,, ritualurilor" lor. Ea. Dar cine era ea?
Fata ce plânge în baia școlii pentru că nu are pe nimeni, fiind ori prea grasă, urâtă sau un cuvânt care nu o definește câtuși de puțin, dar pe care îl aude ca și cum ar defini-o. Copiii ce suferă de boli și nu au șansă să fie vindecați, deoarece au avut ghinionul să se nască într-o țară cu sistemul sanitar la pământ. Băiatul care a pierdut fata pe care o iubea în fața altuia cu o mașină mai modernă ca a lui.
    Societatea e greșită. Societatea e principalul criminal. Ea ucide. Ucide viața, creativitatea, ne manipulează, ne ucide gândurile și ne întipărește alte gânduri. Creștem în ea, murim în ea. Nu avem cum să scapăm.
    Se întinse acum pe spate, pe pătură moale din patul ei. Avea încă ochii închiși. Îi strânse mai tare, nu voia să vadă decât negrul ce îi era înfățișat. Orice altă fâșie de culoare i se părea la nelocul ei. Șuvițele negre îi alunecau pe frunte și pe obrajii ei albi, acoperindu-i fața aproape în întregime. Își ridică genunchii la piept și îi înconjură cu mâinile. Stătu așa ghemuită, cu căștile în urechi, cu ochii închiși mult timp. De fapt, nu știa cât timp a stat așa. Poate au trecut 10 minute, poate o oră sau două. Nu conta. Avea nevoie să stea așa. Dacă mai continua singură avea să cadă. Și de această dată nu avea cine să o mai ridice.
    Dar deschise ochii. Încă auzea muzica. Se uită prin camera ei. Perdelele albastre acopereau fereastra, acoperind și noaptea ce se lăsase deja pentru că era noiembrie. Căută cu privirea ceasul ei de pe noptieră. Ora 5 și jumătate. În timpul verii, aceasta era o oră în care ar fi ieșit pe afară, dar acum voia doar să stea în casă, departe de vântul ce îi biciuia fața palidă, asemenea unei persoane care preferă să stea în casă sub o pătură decât să lase razele soarelui să îi pârjolească obrajii, departe de frigul de afară. Era întuneric afară, iar ei îi era deja dor de lumina ce a dispărut mult prea repede. Venea iarna, iar aceste schimbări erau normale. Dar ei nu îi păsa. Nu îi plăcea frigul și vântul. Nu îi plăcea iarna. Ei bine, poate doar de Crăciun.
    Brusc, un sentiment firav și copilăresc îi cutreieră corpul. Venea Crăciunul. Adevărata magie a Crăciunului dispăruse demult, încă de pe vremea când îi vedea pe părinții săi oprindu-se brusc din vorbit atunci când ea intră în cameră cu câteva zile înainte de Crăciun sau când părinții ei ,,se întâlneau" pe drum cu Moș Nicolae și aduceau cadouri pentru ea, însă fericirea tot o cuprindea când se gândea la Crăciun. Nu știa de ce. Probabil cel de anul ăsta va fi groaznic, având în vedere că locuia singură într-un cămin de studenți, iar gândul să se întoarcă la familia ei ce o obliga să se îndoape cu cârnații și sarmalele mult muncite de bunica, a căror gust îl detesta, nu o bucura. Cred că își va cumpăra un brăduț natural. Da, unul cu un miros adevărat de brad. Îl va umple cu cele mai ieftine decorațiuni și va mânca mandarine și fursecuri. Cu ceva muzică bună ar fi un Crăciun perfect. Poate s-ar uita și la Home Alone, deși îl vedea în fiecare an. Poate ar ieși puțin (dacă era vremea mai bună) prin oraș, pentru a vedea luminițele așezate pe străzi și ar cumpăra un kurtos cald de lângă mall. Era un stand acolo. Îl vedea în fiecare zi, căci una dintre stațiile autobuzului 46 oprea vis-a-vis de el, însă nu mai mâncase un kurtos de mult timp.
    Oprise muzica. Gândul la Crăciun o făcu să se simtă mai bine. Se îndreptă spre bucătărie, sperând să găsească mandarine sau măcar vreo portocală,dar tot ce găsise era un borcan nedesfăcut cu zacuscă (un element al studenției) și niște covrigei. Ieși din bucătarie. Dacă nu avea ce mânca va trebui să iasă din apartament până la urmă, deși era vineri seara. Astfel speranța ei de a nu mai întâlni pe nimeni până luni se spulberă.
    Acum pașii o purtau spre micul hol, unde își luă geaca neagră din fâș și se încălță cu ghetele. De când venise acasă nu a avut chef să își schimbe blugii, ceea ce era bine, căci acum nu ar fi avut chef să îi îmbrace, iar ghetele nu mergeau la pantalonii gri de training pe care obișnuia să îi poarte prin casă. Își luă cheile și ieși. După ce a încuiat ușa de la apartament, coborî scările, trecând pe lângă apartamente de la care se auzea muzica tare, estompată ușor de ușile de proastă calitate de la fiecare apartament. După ce a terminat de coborât 3 rânduri de scări, deschise ușa de la intrarea din clădire, iar vântul o lovi ușor în față, iar apoi îi cuprinse trupul, determinand-o să înjure de tot ce ține de frig. Alergă spre magazinul de la colț, care, slavă-domnului, era destul de dotat. Căldura o îmbrătișă parcă atunci când a lăsat în urmă frigul de afară și a intrat în magazin. Se duse și cumpără 2 kg de mandarine, vreo 3 portocale, o cutie de ton și o pâine albă. Se mai uită în magazin, numărând în gând dacă îi mai rămânea pentru o ciocolata. Până la urmă a ieșit din magazin mușcând lacom dintr-un baton dublu Lion, care era doar 2 lei.
    Când a ajuns înapoi în apartament durerea reveni. De ce i se întâmplă ei asta? Se putea lipsi de petrecerile lor și muzică asurzitoare, dar ea era singură. Nu avea pe nimeni. Niciun amărât de prieten care să o streseze cu mesaje atunci când trebuie să învețe pentru sesiuni. Nicio prietenă care sa îi vorbească despre cât de drăguț e tipul pe care l-a văzut în stația de autobuz. Era singură.
    Lion-ul își pierdu gustul delicios, iar mirosul mandarinele nu mai părea așa îmbietor. Lăsă repede mâncarea în bucătărie și se afundă în patul din dormitorul ei. Încercă să adoarmă. A stins lumina și a închis ochii. Nu mai vedea nimic, dar sentimentele erau încă acolo. Ele nu dispăreau odată cu lumina. Ele dăinuiau în tine. Simți o lacrimă fierbinte, prelingându-i-se pe obrazul stâng. O șterse ușor și se înveli până la nas. Avea să urmeze o altă noapte în care doar singurătatea și întunericul o vor însoți...

  Așadar, din povestioare din acestea aș vrea să umplu cartea, pentru că, câteodată, îmi vin personajele astea în minte și trebuie sa le scriu :)). Și m-am gândit să fac și o carte cu chestiile astea, căci capitole propriu-zise nu sunt. Sper totuși să va placă ideea.