Christa (publicată, Ed. Stylished)

Capitolul 1

Știa că fără averea tatălui ei nu valora nici cât o ceapă degerată. Tatăl ei pierduse la cărți și ultima parte din zestre: conacul din Chilia, de lângă Neamț, și niște pământuri din aceeași zonă, pe care le primise prin căsătorie de la mama ei.

Se plimba prin camera rece și întunecată. Fereastra era acoperită cu multe scânduri printre care răzbăteau ca niște săbii, raze de lumină. Fusese răpită și nu înțelegea care era motivul. Își amintea de un bărbat care s-a ciocnit de ea în fața casei unchiului Preda, apoi cu o mână a cuprins-o de talie și cu cealaltă i-a acoperit gura și nasul cu o cârpă. Mirosea greu și se pare că leșinase....

Se opri să asculte la ușa murdară și scorojită. Din camera vecină se auzeau voci bărbătești și aprinse. Negociau?

-Ți-am zis douăzeci de galbeni și nu mă întorc!

-Boier Goian îți dă acum zece și când o aduci la el, în noaptea asta, îți dă și restul, se aude o voce domoală dar hotărâtă.

Se gândi la valoarea ei...Cât ziceau? Douăzeci de galbeni...

-Acum îi vreau pe toți, altfel n-o mai are vie!

-Nu te pripi! Boierul este om de cuvânt dar neîndurător atunci când vrea să obțină ceva. Și acum o vrea pe dama adusă de tine. Dacă-i faci vreo surpriză și te atingi de damă... Fă bine și du-i-o în noaptea asta vie și nevătămată!

-Atunci vreau încă zece galbeni peste învoială!

-Nu te-ntinde! Și-așa e prea mult, dar boierul a zis că-l cunoaște pe frate-tu, om de ispravă, și crede că de-acum ai să te astâmperi să mai faci așa ceva.

-Frate-miu e mort. Cineva trebuie să aibă grijă și de familia lui.

-Păi, de-acum ești aranjat! Ai bani și poți să-i duci familiei lui.Îți mai rămân și ție dacă ești chivernisit...

-N-ai grija mea!

Se auzi o ușă trântindu-se și-apoi liniște. Oare se înțeleseseră să o ducă unui boier cu stare...ca să?... Nu-și putea da seama cine era Goian ăsta. Să dea atâția bani pentru ea... Douăzeci de galbeni erau o avere chiar și pentru una ca ea. Încercă încă o dată ușa. Nimic. Era încuiată și dincolo se pare că nu mai era nimeni.

Se îndreptă spre fereastră. Poate reușea să dea la o parte câteva scânduri.

N-avea cu ce să se ajute... un vătrai sau un picior de scaun... În camera asta nu era nimic. Într-un colț era întinsă o saltea veche, acoperită cu niște pături ponosite. Nu avea nimic să folosească. A pus mâna pe o scândură și a tras cu putere. Un cui a cedat și a mai tras o dată.

-Damă neghioabă! Rupi să ieși, nu? auzi în spate vocea groasă.

O trânti de perete și o lasă să cadă din picioare de durere. Îi trecu o sfoară peste mâini și-apoi în jurul ei cu atâta grabă, ca un marinar cu experiență.

-Mai mișcă acum, dacă mai poți! Ți-aș da una, să cazi lată, dar boierul ăla te vrea neatinsă. Nu știu ce-a găsit la tine...

Îi ridică bărbia cu arătătorul lui noduros.

-Frumușică și nu prea...Treꞌ să ai tu ceva talente... Poate ești aleasă pentru plăcerile boierului...

Deveni palidă deodată, pentru că îl văzu cum se încruntase. Își dădu capul într-o parte să-i evite atingerea. Duhnea a rachiu de hoaspă, a fum și a mizerie. Simți cum i se face greață. Îl văzu cum ieșea din cameră cu un zâmbet batjocoritor pe față.

Nici acum nu-și dădea seama de ce era aici. Sigur că va afla când va da nas în nas cu boierul. Boier Goian... Era din Iași? Cine-ar putea fi? Unchiul Preda sigur

l-ar recunoaște! Unchiul... Cu siguranță că acum o caută. A trecut de mult vremea cinei. Lumina dintre scândurile ferestrei este plăpândă și rece. Se va întuneca în curând ... Se ghemui pe salteaua desfirată, dar evită păturile ponosite fiindu-i scârbă să se învelească. Ațipise. S-a trezit când bărbatul a pus-o pe umăr.

-Hai, duduie, să luăm banii pe tine!

Afară era deja beznă. Oare cum putea să vadă drumul? N-avea felinar, lampă sau măcar o lumânare. Doar lumina slabă a lunii o lăsa să întrezărească siluetele copacilor deformați de furtuni și faptul că erau la naiba-n praznic. Nici o casă sau bordei, nici un lătrat de câine nu sfâșia liniștea nopții.

Doi cai așteptau, legați lângă drum. Bărbatul a suit-o pe unul, apoi a sărit pe celălalt, i-a luat frâul și a trecut în față. Mergeau la trap pe drumul bătătorit. Christa își întoarse privirea spre locul unde o ținuse. Era a o moară părăsită. Ceața întunecată ascundea orice urmă de așezare. Abia vedea. Luna era înghițită încet-încet de negură. Doar tropotele o convingeau că nu sunt într-un coșmar.

Mergeau de o vreme prin pădure, apoi drumul tăia peste un câmp neted. În depărtare se vădeau acoperișuri și o lumină palidă, undeva, într-un turn. Aproape de sat va începe să strige. Vor ieși oamenii și o vor ajuta să se întoarcă la unchiul ei.

Deodată bărbatul se opri. Se apropie de ea și o legă la gură cu ceva. Avea miros de mucegai. Pe sub legătură își strânse buzele, să nu-i rămână pe gură gustul îngrozitor.

-Un sunet să scoți, duduie, și uit de învoială! Îți tai gâtul și fug cu jumătate din bani. N-am ce pierde. Dar mătăluță ești tânără. Să taci ca un pește!

-Mm..., scânci cu necaz că n-avea scăpare.

-La casele alea cu o singură lumină treꞌ s-ajungem.

Casele erau mari, cu temelia înaltă, de piatră. Nu prea văzuse așa case de când tatăl ei a dus-o odată la munte, la Ceahlău. Se auzeau câinii mârâind ca la străini, cum adulmecau aerul rece printre garduri.