Capitol lung şi plictisitor despre frustrările mele, nu-i neapărat să citeşti sunt aberații
Începând chiar cu prim semestru al clasei a 9a, am putut observa câteva schimbări la mine. În al doilea semestru mi-am dat seama că sufeream de o formă slabă a bolii mintale cu cele mai multe victime, depresia. Dar cine i-a dat importanță?! A început să-mi pese cu adevărat la începutul clasei a 10a. Încercam prin orice metodă să-mi revin, fără ca ceilalți să fie conştienți de ceea ce se întâmplă cu mine, chiar dacă nu mă pricepeam la ascuns acest lucru.
Wattpad, tumblr şi alte aplicații care mă făceau atât de edgy erau ceva la ordinea zilei. Seara, dar absolut în orice seară, plângeam. Cred că asta a fost primul mod în care am 'trecut peste'.
_________________________________________
Woah boy. Citesc capitolul ăsta după aproape doi ani, doi ani în care nu l-am mai finalizat și în care n-am mai intrat deloc pe platforma Wattpad. Am fost bine până acum, sau cel puțin așa vreau să cred.
Încă sunt o depresivă patetică, doar că acum știu să o ascund mai bine fără să devin edgy, cum ar spune alții.
Știi ce m-a consumat pe mine tot timpul ăsta?
Frica. Frica de necunoscut, frica că nu voi fi destul de bună (chiar dacă nu era cazul să mă pun în această situație).
Frica este un sentiment primar. Îl simți indiferent de situația în care ești pus.
În cazul meu, frica s-a transformat în ceva mult mai complex, astfel am ajuns să fiu plină de frustrări.
Bruh. Sunt patetică
Dacă chiar ai citit aceste aberații scrise la ore târzii ale serii, dar și devreme dimineața, atunci țin să-ți mulțumesc. Sper că sunteți bine toți. Chiar nu doresc nimănui să trăiască cu frica mereu în suflet și-n minte asemenea mie. Încercați să vă autodepășiți.
