Cartea Sufletelor

Capitolul 2

Am fost îndrăgostită până acum de 2 ori, chiar dacă alte fete la vârsta mea nu pot număra pe degete băieții "agățati". Prima oară s-a întâmplat la grădiniță şi nu sunt mândră de mine (fie vorba, băiatul s-a ținut după mine un an). A doua oară a fost în primul an de liceu. Părea să fie băiatul viselor mele, un tip popular şi foarte frumos. De atunci, am fost scârbită de genul acela de băieți şi m-am concentrat asupra şcolii.
Mi-am amintit de băiatul cu ochi pătrunzători din fața supermarketului. Câteva secunde mi-au ajuns pentru a îi vedea frumusețea. Era brunet şi avea pielea palidă. Însă am realizat la scurt timp că nu îl voi mai vedea niciodată. M-am acomodat cu ideea că tot ceea ce iubesc dispare.
Aşa a dispărut şi bunica mea. Moartea ei a însemnat pentru mine o perioadă de nelinişte şi tristețe. Nu voiam să mă despart de poza ei. Părul buclat şi cărunt i se revărsa pe umeri şi ridurile feței arătau că timpul şi-a pus amprenta asupra bunicii mele. Ea, asemeni mie, voia să descopere lumea. Din câte am înțeles de la ea, nu a reuşit să afle prea multe.
Era o femeie calculată şi deşteaptă. Mereu am fost uimită de cunoştințele vaste pe care le avea şi pe care mereu mi le împărtășea.
—Brianna, eu voi pleca la matuşa ta pentru două ore. Poți să o inviți pe Carla. Ai în bucătărie câteva prăjituri. Faceți ce vreți voi. Te pup! îmi spune mama.
—Carla e plecată cu părinții ei la nişte rude. Dar îl voi invita pe Jacob, dacă nu te superi.
Mama a schițat un zâmbet şi mi-a făcut cu mâna. Îl cunosc pe Jacob încă din clasele primare şi suntem cei mai buni prieteni. Faptul că stă la două case distanță de mine a întărit legătura dintre noi. Mă jucam cu el în fiecare vară, iar părinții noștri se înțeleg şi acum foarte bine.
—Alo, Jacob? întreb eu, însă la capătul liniei nu se aude decât un sunet ciudat. Jacob, nu te juca cu mine. Jacob...
—Brianna, niciodată nu mă satur să te enervez. Probabil că vrei să vin la tine. Stai să mă gândesc.
—Nu ai voie să te gândești. Eşti obligat! spun şi amândoi începem să râdem.
La scurt timp după apel, am auzit soneria de la intrare. Fug să deschid uşa, dar nu era nimeni. Închid, însă soneria porneşte din nou. Enervată, deschid şi mă pornesc să spun ceva "frumos" celui (sau celei) care mă deranjează. Ceva îmi atrage atenția: o cutie mică, învelită în hârtie albă şi cu un nume scris pe ea. Nu am putut să citesc numele, aşa că am luat cutia în casă şi am pus-o în bucătărie. Între timp, Jacob a venit, gâfâind ca un nebun.
—Scuze! Ai... mei... m-au trimis la...magazin să...
—Să le cumperi bere, ştiu povestea. Nu e nimic. Ia loc.
—Pari nervoasă, ai pațit ceva?
—Ce grijuliu eşti! Nu am pățit nimic. Eram doar melancolică. Nu contează. Cum o mai duci cu "gagicile"?
—Eva m-a părăsit. Mă înşela cu un tip din echipa de fotbal.
—Eram sigură! exclam, iar Jacob schițează un zâmbet. Era trist. Vedeam asta în ochii lui. Îmi pare rău pentru tine...
—Mie nu. În ultimul timp mă cam enerva. Ai ceva de mâncare?
—Vezi ce e în frigider. Mama a plecat până la o matuşă. Se pare că avea ceva important de făcut şi nu a mai fost la cumpărături.
În ultima vreme, am fost atât de ocupată încât nu ştiam cum e să vorbeşti cu prietenii. A mai rămas o săptămână de şcoală, apoi mă pot întoarce la activitatea mea preferată:dormitul. Dacă s-ar da un premiu pentru dormit, l-aş primi cu siguranță.
Jacob s-a dus în bucătărie şi a observat cutia primită. M-am dus după el şi, la insistențele acestuia, am deschis cutia. În ea, se afla o scrisoare făcută sul, o cutiuță cu un inel şi o poză. Uitându-mă la poză, am putut să o recunosc pe bunica mea alături de cineva. Acel cineva era în umbră, astfel că nu îi puteam observa trăsăturile.
"Dragă Brianna,
Am păstrat pentru tine o mică rămăşiță din lucrurile mele dragi, sperând ca într-o zi să ți le pot da. Inelul are o mare valoare pentru mine şi te rog să ai grijă de el. Poartă-l. Îți va deschide porți noi. Atunci când vei citi asta, eu voi fi murit de mult. Dar un singur lucru îți amintesc: aceste cuvinte sunt vii.
Cu drag,
bunica ta."
Un fior rece a pătruns în mine. Bunica ştia că o să moară. Ştia că nu va mai avea timp să îmi ofere acest cadou.
"P.S.:Voiam să îți dau asta cu două săptămâni înainte să împlinești optsprezece ani."
Lacrimile au început să-mi inunde ochii. Mă simțeam neputincioasă fără ea. Însă ştiam că sufletul ei veghează deasupra mea. De ce a vrut ca eu să primesc cadoul înainte de a împlini optsprezece ani? Cea mai mare întrebare pe care mi-am pus-o este: cine mi-a adus cutia? Poşta nu ar fi păstrat mai mult de 3 zile pachetul.
Între timp, Jacob a citit şi el scrisoarea şi a rămas şocat.
—E foarte ciudat..., îmi spune Jacob, pe fața lui citindu-se spaima.
—Probabil că totul a fost plănuit. O voi întreba pe mama. Nu e ceva atât de deosebit. Nu?
Nici eu nu credeam ceea ce spuneam. Îmi era frică. Dar eram şi fericită. Cineva a avut grijă ca eu să primesc cadoul. Întorc fotografia şi văd ceva scris pe ea:"18 iunie 1950, eu şi omul-întuneric". Omul-întuneric? Ce vrea să însemne asta?
Aud cum uşa se trâneşte şi mă uit la ceas. Trecuseră două ore şi mama s-a întors acasă.
—Bună Jacob! Ce faceți copii? Vă distrați? şi intră în bucătărie, trecând pe lângă cutie ca şi cum nu ar fi fost nimic.
—Da, mama, ne simțim foarte bine. Jacob, vii la mine în cameră, te rog?
—Ăăă... bine, îmi răspunde Jacob, confuz.
Am plecat imediat în camera mea, ținând scrisoarea la piept. O auzeam pe mama cum ne întreba de cină, dar eram prea ocupată să ascund cutia undeva. Undeva unde mama să nu o vadă. Nu voiam să discut cu ea despre acest aspect. Jacob a înțeles ce voiam să fac şi m-a ajutat.
Când m-am convins că am găsit o ascunzătoare perfectă, m-am întors la mama mea.
—Unde ai găsit inelul ăla, Brianna? Avea şi bunica ta unul asemănător.
—L-am găsit într-un dulăpior din camera mea. Îmi place foarte mult.
Eu nu obişnuiam să port bijuterii. Mereu mă îmbrac în ceva simplu şi comod, iar părul îl prind în coc. Însă minciuna mea se pare că a fost destul de credibilă.
Şi totuşi, ce importanță putea să aibă acel inel? Trebuie să aflu imediat.