Clipa mea de impas ( Finalizată )

Cumpăna din viața mea...

               Așa cum am precizat și în descriere, aceasta este o relatare adevărată, a unei cumpene din viața mea. Povestirea este una reală și reprezintă lupta pe care cineva trebuie să o ducă, pentru a mai putea redeveni cel de dinaintea unei depresii grele, în care s-a afundat timp de un an și jumătate.

Totul a pornit de la ceea ce se numește „ Zona Zoster "

                 Fiecare informație relatată, este reală și țin să precizez că nu am avut curajul până acum să o detaliez, cu lux de amănunte, nimănui. Nu am avut puterea necesară și nici dispoziția să retrăiesc acele senzații, prin reamintirea lor. Curajul mi-a venit în momentul în care, o minunată scriitoare, pe care sunt sunt sigură că o cunoașteți cu toții: Paper_smile , a avut tăria de a relata o cumpănă a vieții sale, peste care a reușit să treacă, luptând pentru cea mai mare dorință a sa și a demonstrat că se poate! Îți mulțumesc din suflet pentru încurajarea de a o scrie și pentru sfaturi!

Lucrarea ei se intitulează „ Minunea din viața mea"

Este o adevărată lecție de viață, de tărie, luptă și speranță, pe care vă invit să o citiți! Veți avea ce învăța!

                Voi continua, prin a preciza faptul că deși mult timp am evitat să discut despre acest moment negru... treptat, am învățat că doar așa pot înfrânge puterea nimicitoare pe care, amintirea acelui moment, o avea asupra mea prin simpla pomenire a cuvântului „ depresie" .

Țin să subliniez faptul că deși pentru unii pare greu, iar pentru alte persoane ce se confruntă deja cu ea, poate părea aproape imposibil, credeți-mă că se poate ieși dintr-o depresie fără psihologi sau internări în spitale! Într-adevăr, nu este ușor, pentru că practic duci o luptă cu tine însuți, în permanență, însă chiar se poate!

Ceea ce contează este să înveți să îți controlezi mintea și să le permiți celor dragi să-ți fie alături! Exteriorizează-ți toate trăirile ce te macină și nu te lăsa pradă gândurilor negre! Ești mai puternic decât crezi!

Revenind la relatarea mea...

             Eram practic o persoană normală, cu tabieturi normale, introvertită și atașată doar de persoanele din interiorul familiei, ce mi-au fost alături încă de la naștere. Obișnuiam să mă exteriorizez rar sau deloc, păstrând pentru mine tot ceea ce mă măcina mai tare, ambiționându-mă să trec singură peste orice. Mereu preferam să-mi îngreunez eu mintea, decât să îi împovărez pe ceilalți cu gândurile sau temerile mele. Mergeam la liceu, apoi ajungeam acasă și mă ocupam de studiu, din când în când ieșind în oraș. Uneori mai cădeam în melancolie, alteori încercam să mă focusez pe ceea ce aveam de făcut.

Nimic ieșit din comun, până aici.

Însă totul a început să devină din ce în ce mai ciudat...

                  La un moment dat, într-o zi, am încercat să-mi conving părinții de ceva anume, în care credeam că tărie (nu era nimic pentru care se merita cu adevărat să lupt, dar atunci așa mi se părea). Discuția aprinsă, în care am încercat să-i conving, a degenerat și a adus cu ea amintiri mai vechi, nu prea plăcute, care se pare că m-au marcat mai tare decât am realizat pe moment. Ca de obicei, am încercat să țin totul pentru mine, ambiționându-mă să le fac față, de una singură.