Forgotten Stars

Capitolul 2

Împlinisem optsprezece ani de doar câteva zile, când părinții mei mi-au spus că aveau în plan să plece cu următorul transport de marfă– ilegal, desigur– pentru a căuta o casă pe altă planetă.

Revoltele erau din ce în ce mai dese, guvernul scăpase de sub control tot experimentul, iar parinții mei erau sătui de munca într-un laborator între experimente care provocau doar rău.

Așa că planul era unul destul de simplu. Ei doi aveau să se îmbarce pe nava spre Sagfrat care trebuia să aprovizioneze regiunea cu cereale și până a doua zi la prânz aveau sa fie înapoi. Faptul că locuiam în capitală și că erau angajații guvernului i-au ajutat destul de mult pentru a se strecura pe nava fără să fie luați la întrebări. Eu aveam o treabă mult mai simplă. Trebuia să rămân calmă, să împachetez câteva lucruri pentru următoarea decolare cu care aveam să plecăm definitiv și să păstrez aparențele. În acea zi mă dusesem ca de obicei la școala, participasem chiar și la cursul suplimentar de științe, lăsând impresia unei zile obișnuite din viața mea.

Doar că nu fusese deloc așa cum mă așteptasem.

Ajunsă acasă, începusem să devin neliniștită din cauza întârzierii părinților mei. Mutasem cele trei genți dintr-un loc în altul de sute de ori și făcusem drumuri de-a lungul ușii timp de câteva ore, când într-un final auzisem bătăile de la ușa și am fugit să le deschid parinților mei ușa cu un zambet larg pe fața.

Doar că la ușa nu se afla singura mea familie, ci un soldat din corpul de rezervă –din câte îmi dădusem seama după uniforma nefolosită – care de îndată ce mă văzuse își plecase capul și adopta un ton formal dar în care puteai observa tristețea.

–Domnișoara Weena Slarer? Fiica cercetătorilor Tasha și Erin Slarer? Ma întrebase soldatul care abia se putea uita în ochii mei.

Atunci înțelesesem că ceva nu era în regulă. Soldații nu erau implicați în orice problemă a poporului, și nici nu prea erau interesați să știe numele fiecărui om care lucra pentru ei. Picioarele începuseră să îmi tremure și îmi pierdusem vocea și de abia mi-am găsit forța de a da din cap în semn de aprobare.

–Îmi pare sincer rău, domnișoara Slarer, dar s-a produs un accident în care au fost implicați părinții tăi. O defecțiune tehnică s-a produs... nu s-a mai putut face nimic, îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.

Îmi amimtesc perfect privirea lui și felul în care a încercat să mă prindă în momentul în care căzusem în genunchi îndurerată și cu obrajii uzi de lacrimi. Felul în care mă ridicase și mă susținuse până ajunsesem lângă canapea și cum mă lăsase să-mi plang durerea pe umarul său fără să comenteze.

Îmi amintesc fiecare cuvânt de atunci, când îmi promisese că nu mă va lăsa singură și că va fi alaturi de mine de acum înainte.

Îți promit că nu te voi lăsa să treci singură prin asta, Weena. Nu mai ești singură de azi.

Îmi amimtesc totul, fiecare moment din acea zi și cele ce au urmat. Toată durerea, lacrimile, sentimentul de pustietate, dar și îmbrățișările, cuvintele liniștitoare și atitudinea grijulie pe care o avusese. Și îmi amimtesc perfect momentul în care m-am îndragostit de Novsen Peq.