Aripi Distruse

Prolog

     Mereu am fost judecată după felul cum arăt, cum mă îmbrac, de felul cum mă comport sau mai bine spus am fost judecată pentru toate lucrurile pe care le făceam, mereu exista cineva care să mă jignească sau să râdă de mine. Însă ei nu știu de ce sunt așa. Ei nu știu de boala care mă macină de ani buni. Cancerul, o boală care a reușit să mă schimbe aproape complet. Eu nu dădeam importanță jignirilor sau cuvintelor urâte adresate mie, însă acum plâng chiar și la apelativul "proastă", însă o parte din mine a rămas și nu vrea să se schimbe. Partea care îmi spune să nu renunț și să nu mă sinucid.

     Mereu am vrut să fac asta, să pot scăpa de tot răul ce mă înconjoară, însă nici în ziua de azi nu am putut, acea parte a spus și încă spune "Nu renunța... Va fi și ziua ta de glorie." însă acea zi încă nu a venit. O aștept totuși cu un strop de speranță. Totuși se spune că răul nu învinge niciodată, că mai vine și vreme frumoasă după ploaie, însă la mine plouă de ani buni. Odată și odată se vor plictisi, iar când vor afla le va părea rău. Le va părea rău de felul cum care m-au tratat și de felul cum mi-au vorbit. Le vor părea rău de absolut tot ce au făcut ca să îmi fie mie rău și atunci va fi timpul să le arăt cum este să suferi din cauza lor. Totul constă în voință.

     Voința este cea pe care o mai am, mă bucur că măcar ea mi-a rămas acolo și m-a susținut să nu cad când îmi era greu și acum îmi pare bine că nu am ignorat-o. Fără ea acum aș fi fost acolo sus, la ceruri, probabil într-un colț în liniște și pace unde totul ar fi frumos, fără acolo răutăți și fără această boală care mă macină de ani buni. Dar viața mi-a arătat un alt punct de vedere și mi-am dat seama că eu trebuie să rămân aici, să ajut și eu pe cineva care suferă la fel ca mine în tăcere. Astfel am aflat că viața nu este așa de rea precum pare doar trebuie să o privești cu alți ochi.