Aripi Distruse

Vindecarea

- Uită-te la ea ce papuci are! comentează unul din grupul popularilor.

- Te-ai uitat la pantaloni măcar? zice cel din dreapta lui.

Mereu au găsit ceva de comentat, nici o parte din vestimentația mea nu a rămas necriticată de cei populari. Nu îi înțeleg, dacă doream o critică îmi angajam designer vestimentar.

Mereu stăteam singură și cumva am reușit să mă închid în mine, cu greu mă împrieteneam cu cineva sau cu greu voia să se împrietenească cineva cu mine. Eram o ciudată în toată regula, de aceea eram mereu exclusă. Toată lumea mă vorbea pe la spate, nimeni nu mă suporta, se comportau de parcă le făcusem ceva.

Toată adunarea din capul meu a fost întreruptă de clopoțel ce ne anunța că trebuia să ne întoarcem la ore. Cu lacrimile uscate pe față m-am întors spre dulap și mi-am luat cărțile, după care am fugit spre sala de matematică. Alergam pe holurile școlii doar pentru faptul că nu mai voiam să fiu jignită sau bătută până în sala de clasă, cum mi s-a mai întâmplat.

Am ajuns fericită, văzând că profesorul nu a ajuns, așa că am dat să intru în clasă. Toate gândurile mele au fost spulberate de cineva sau mai bine spus de ceva. Se pare că de data asta nu am avut norocul să fiu lăsată în pace măcar o oră, în schimb am făcut contact cu podeaua și m-am lovit la cap.

* * *

- Respiră cred că-i putem da jos masca.

Deschid cu greu ochii uitându-mă la pereții albi ce mă înconjoară. Eram la spital. Se pare că a fost mai rău decât mă așteptam. O văd pe mama lângă mine uitându-se la mine cu o fărâmă de speranța. Voia să fiu bine.

Mama a fost cea care mi-a fost alături în aceste momente grele în care am suferit continuu. Zilele în care simțeam că pic, că viața nu mă mai poate susține a fost ea și m-a susținut. Dacă ar păți ceva, lumea mea s-ar termina, totul s-ar termina.

- Lily, ești bine? Îmi spui ce s-a întâmplat?

- Da, mamă, ți-aș spune dacă mi-aș aduce aminte. Tot ce știu este că am primit o piedică și când am făcut contact cu podeaua m-am lovit grav la cap și am adormit, să spun așa, restul e în ceață.

- Încercă să-ți aduci aminte, eu merg să văd dacă putem pleca acasă.

Mama părăsește încăperea, iar eu rămân singură cu gândurile mele. Chiar nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat, totul este în ceață. Doar vreau să știu adevărul. Totuși cred că este din vina cuiva care îmi vrea răul.

* * *

- Scumpo, haide la masă! strigă mama la mine din bucătărie.

Cobor scările grăbită mergând în bucătărie.

- Haide, mamă, știi că mai am 15 minute să ajung la școală.

- Bine, măcar ia un măr! spune și ia un măr din bolul de pe masă și mi-l înmânează.

- Ok, și o sărut pe obraz, la revedere, mamă, ne vedem diseară.

Ies din casă cu ghiozdanul în mână și fug spre liceu. Rar se întâmplă să întârzii dar și când o fac, probabil întârzii la 2 ore.

* * *

- Bună ziua, mă scuzați că am întâlnit am, înventez o scuză, pierdut autobuzul.