Aceeași stea ocrotitoare

Cap. II

Înainte de a se trezi, Mihail avusese un coșmar cumplit: se făcea ca era intr-o celula îngustă, cu pereții neobișnuit de apropiați si nu știa care era motivul pentru care fusese închis aici insa realiza ca oricât încerca sa strige după ajutor, pereții se apropiau si mai mult. Un alt lucru ciudat si îngrozitor; pe peretele din fata sa, se scurgea de undeva de sus sânge. La început, curgea putin cate puțin dar la un moment dat, a țâșnit un val puternic care avea sa-l înece. După acest vis, a tresărit si s-a ridicat din pat, indreptandu-se spre bucătărie. Pe hol era liniște, semn ca ceilalți nu se treziseră încă.
"Dar daca as pleca acum? Da! Adică..de ce nu? Ce rost ar mai avea sa -mi pierd timpul? Intr-un singur minut se poate decide soarta unei persoane sau chiar a unei țări. Totul depinde de o fracțiune de secunda caci la urma urmei se pot schimba multe într-un timp atât de scurt." spunându-si aceste vorbe, se întoarse din drum si intra in camera copiilor, sarutandu-i de 'ramas bun'.
"Cat de dulci si nevinovați sunt! Nu stiu ei cate greutăți ii încearcă pe cei mari si la cate chinuri sunt supuși uneori."
Iese încet din camera copiilor iar apoi intra in cea a Monei o sărută si pe aceasta, apoi merge in bucătărie, ia un petic de hârtie si un stilou, scrie câteva rânduri pentru a-si informa familia, își face repede bagajele si  pleacă fara a privi in urmă.

Trecuseră doua ore întregi de la plecarea domnului Marinescu. Două ore de când Mona plângea fara oprire fiind acompaniata de cei mici. Anișoara,insa, avea mai multa încredere in tatăl ei si știa ca in cele din urma, el se va întoarce acasă.

-Haide,mamă! Fii serioasă! Tata nu e un copil si știe să-și poarte singur de grijă.

Mona ii arunca fiicei sale o privire de morgă si o trase spre ea.

-Cum poți vorbi in felul ăsta, Anișoară?! Tu nu suferi deloc? Tie chiar nu-ți pasa de tatăl tau?

- Mamă ai interpretat greșit! Țin la tata foarte mult si sa nu-ți imaginezi ca dacă nu stau sa bocesc, eu nu sunt îngrijorata! Insa de ce trebuie sa ne facem atata sânge rău? Tata va fii bine , ai sa vezi!

De data aceasta, Mona nici nu-și mai ascultă fiica si se întoarse spre mezini reluându-si activitatea: jelindu-se cat 10 oameni la un loc.

Fata văzând ca nu e cale să-și convingă mama, ieși din casa si se îndrepta spre Cișmigiu caci acolo avea sa se vadă cu Nathaniel. Când a ajuns in parc, a căutat prima banca de lângă micul lac- caci acolo stateau ei de obicei- si de îndată ce a găsit-o, s-a așezat si l-a așteptat pe prietenul ei care nu a întârziat sa apară.

-Ziua Bună, Anișoara! Ma gândeam ca aici te voi găsi.
spuse aceste vorbe si ii sărută gentil mâna.

-Ziua bună, Nathaniel! Iarta-mi indiscreția dar spune-mi, te rog, cum ai știut ca voi veni, negreșit?
Nathaniel zâmbi larg si o trase încet spre el, strângând-o in brațe cu putere.

-Hm! Ia sa vedem! Știam ca vei veni pentru ca așa îmi spunea inima. Bătea așa de tare si mi-am dat seama ca încearcă sa transmită ceva.
Anișoara se îmbujoră si își ascunse chipul in palme dar după un timp isi ridică fruntea si ii șopti la ureche: - Se prea poate ca inima ta sa pulseze așa de repede atunci când ma vezi si poate ca palmele tale transpira si simți milioane de fluturi in stomac dar te-aș ruga sa nu uiți un lucru: as fii in stare sa urc pe cei mai înalți munți si sa traversez cele mai adânci oceane doar ca sa fiu aproape de tine iar de-ar încerca vreun căpcăun sa ne despartă, as fii in stare să lupt cu el... Cu mâinile goale. Probabil ca m-ar ucide dar as fi încercat.

"Nu e chiar un căpcăun dar sunt fii de-ai lui. Vin, ne seacă si apoi pleacă. Ei sunt împăcați caci dau vina pe superiorii lor sau poate ca nu au o conștiință dar cu noi cum rămâne? Suntem umiliți, obidiți si chiar ucisi dar pana la urma de ce ar trebui sa fie ăsta un lucru rău? Doar suntem evrei nu? Suntem ai nimănui si nu contăm!" îsi spunea aceste lucruri si oricât de mult încerca sa-si schimbe mina melancolica, nu izbutea.

- Ce s-a întâmplat? Îmi cer scuze daca te-am supărat in vreun fel dar ...
- Nu e vina ta! Iartă-ma daca am fost posac, nu as vrea sa te împovărez si pe tine cu tâmpeniile mele. Gata cu asta! As dori să-ți ofer ceva.
Nathaniel scoase din buzunarul redingotei o brățară cu mici floricele si o lega pe mana Anișoarei.
- Știu ca nu e mare lucru dar as vrea ca atunci când voi fii departe, sa atingi brățara si sa te gândești la mine si afla ca in acel moment ma vei simți lângă tine. Te voi apăra atunci când intri in necaz si îți voi șterge lacrimile amare atunci când durerea te sfâșie.

- Îți mulțumesc mult, Nathaniel! E un cadou minunat si voi avea mare grija de el insa ce vrei sa spui cu toate astea? Unde ai de gând sa pleci? Ce anume îți trece prin minte? întreba Anișoara ușor confuza.
Băiatul trase aer in piept si încerca sa caute un răspuns cat de cat delicat insa cum nu găsi nici unul, se lasa păgubaș si se mulțumi să-i spuna doar atât
- Nicăieri! Nu voi pleca nicăieri!
Apoi o sărută încet pe frunte si isi ascunse chipul in parul ei negru si mătăsos. 

Noaptea își arunca mantia peste oraș si ii surprinse pe amândoi in parc, stand pe aceeasi banca, fiindu-le greu sa se despartă așa de repede si totuși sunt atât de tineri, atât de fragezi! Floarea dragostei nu se va ofili așa de ușor chiar daca persoane răuvoitoare vor arunca acid pe ea. Ea va creste, se va dezvolta si va fii din ce in ce mai frumoasa, sfidând, parca, tot ce o înconjoară.