Spintecatorul

Pădurea era deasă, iar faptul că era noapte nu favoriza vederea mea. Aerul rece îmi injecta pielea, iar figrul patrundea până ín măduva oaselor mele. Fugeam, fugeam și simțeam o tensiune în tot corpul meu, dar în același timp o durere din centrul pieptului mă spinteca.

Brusc, am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare, gravitația impingându-mă cu o forță brută, ca mai apoi sa ma trezesc cu nasul în frunzele de pe jos.

Am dat să mă ridic încet, privirea-mi căutând imprejurimile și asigurându-mă că locul este sigur și lipsit de pericole.

Dar imediat ce mi-am înalțat capul, l-am zărit. Se pare că mi-o luase înainte. Deși nu-l mai văzusem niciodată, simțeam că era ceva familiar la el, dar nu știam ce.

Cumva, razele lunii penetrau ramurile copacilor, și ofereau destulă lumină incât să-i disting anumite trăsături. Purta o mască in formă de craniu, dar aceasta nu-i acoperea toată fața, lăsându-i libere gura si bărbia. Părul lui era tot în sus, genul ăla de "spiky style", acesta având o oarecare dezordine aranjată. Din ce vedeam, nu pot spune că-i stătea rău. Era imbrăcat înntr-un palton de culoarea neagră, jeansi si un tricou alb. Pe gât puteam să văd clar un tatuaj negru, cu litere de-un model complicat, potrivindu-i-se perfect.

Stătea sprijinit de un copac, iar privirea lui era indreptată in direcția mea. Mă gândeam că mi-a venit sfârșitul și nici măcar nu apucasem să.mi sărbătoresc aniversearea, chiar daca aveam de asteptat 6 luni, sau chiar mai mult. Mai aveam o grămadă de lururi pe care vroiam sa le fac.

A pășit incet spre mine, oprinduse la o distanță apreciabilă. Am inchis ochii, pregatindu-mă sufletește să fiu sfâșiată sau așa ceva.

Dar tot ce a făcut, sau mai bine zis, tot ce a spus a fost:

-Am nevoie de ajutorul tău.