Adâncuri obscure

Prolog: Ochii din furtună

Ochii din furtună

          Am întâlnit-o prima dată acum mulți ani, pe când tatăl meu încă trăia. Eram într-o croazieră cu familia și prietenii, îmi serbam ziua de naștere. Îmi aduc și acum aminte mesele încărcate cu pește de toate soiurile, prietenele mamelor mele îmbrăcate în cele mai bune rochii ale lor și cu fețele pudrate.

          Eu, mic copil fiind, alergam dintr-o parte în cealaltă pe puntea ce scăpăra precum un drum de briliante sub puterea razelor solare, cu hainele mele scumpe atârnând mult prea mari pe trupul de băț ce îl aveam pe atunci. Mă distram de mama focului! Jucam leapșa cu ceilalți copii și ne stropeam cu apă de mare.

          — Madeline, afurisito! O să cazi peste bord!

          Reacția prietenei mele fu neprețuită.  Madeline scoase limba către mătușa mea, îmi apucă apoi mâna trăgându-mă prin mulțimea de adulți îmbrăcați în cașmir și catifele. Îi priveam buclele de culoarea portocalei, cum săltau în timp ce alerga. Cu faldurile rochiei verzi și grele împiedicându-se între picioarele ei cu tălpi goale. Rick și Brad ni s-au alăturat numaidecât, devenind părtași la nelegiuirile noastre.

          Întreaga după-amiază se scurse în acest fel, cu noi alergând ca bezmeticii, iar seara ne-a găsit extenuați. Luna plină și albă precum penele îngerilor lumina calea invitaților, iar noi patru doar stăteam întinși pe puntea încă fierbinte, privind stelele ce scăpărarau pe bolta cea vineție.

          Deodată, nori safirii se profilară peste astre, posedându-le trupurile cele cerești. Nu le dădusem mult prea mare importanță, dar adulții din jur păreau că încep să se foiască și să șușotească.

          — Trebuie să ne îndreptăm spre mal, altfel vom fi prinși în furtună! O voce necunoscută mie îmi umplu câmpul auditiv.

          M-am ridicat în fund, vântul zburlindu-mi pletele scurte.

          — Alek, ce se întâmplă?

          Madeline mă privea întrebătoare, cu teamă gravată în irisurile ei de caramel. Eram cu doi ani mai în vârstă decât ea, mă considera un erou. Ne-am făgăduit să ne unim destinele când vom fi adulți, însă niciunul dintre noi nu avusese atunci habar că viața ei se va stinge astăzi.

          — Nu știu Maddy, i-am răspuns.

          Dacă adulții au fost speriați acum câteva minute, păi acum pot spune că sunt de-a dreptul terifiați. Alergau de colo-colo, adunând mesele, făcându-și de lucru cu pânzele. În acea harababură nu eram decât eu și prietenii mei care stăteam jos și priveam. Atunci, cu vântul atât de puternic încât nici nu mă puteam ține pe picioare, am decis să mai arunc o ocheadă în sus. Bolta cerului era neagră precum cărbunele, luna plină se ascunse undeva, lăsându-ne singuri cu grozăvia ce avea să vină.

          — Copii, veniți la adăpost!

          Ne-am ridicat cu toții într-un suflet, vremea și atmosfera neliniștindu-ne sufletele. Abia izbuteam să pășesc, iar pe când m-am răsucit să o privesc pe Madeline, nu am reușit să-i zăresc decât tălpile goale și năclâite de praf. Tipetele ei îmi reverberează încă și acum în urechi.

          Fiind un copil curajos, dar fără minte, m-am aruncat imediat din vapor, plonjând în jos spre brațele deschise ale apei agitate, ce părea că țipă la mine. Arunci când îmi atinse primul centimetru de piele mai că am țipat, era rece precum chiciura și mă trăgea în adâncuri. Acolo jos am zărit și faldurile rochiei verzi ale lui Madeline, biata de ea nu știa să înoate.

          Cu greu mi-am croit drumul într-acolo, iar mâna mea a apucat-o pe a ei. O țineam strâns, imaginăndu-mi cum mă certa pentru că i-am învinețit pielea bronzată. Un curent plonjă însă din adâncuri, îi smulse palma dintre degetele mele. I-am strigat numele, uitând că mă aflu în abisul negru al mării, iar apa mi-a invadat interiorul.  Nu aveam nici o șansă, panica îmi înlănțuise toate încheieturile și am început să plâng cu lacrimi amare, regretându-mi numaidecât decizia prostească.

          Vederea mea a devenit încet blurată, dar chipul pe care l-am zărit în fața ochilor mei nu îl voi uita cât trăiesc. Printre nălucile ce le vedeam mișunănd în jurul meu era și un chip. Avea ochi precum cristalul, iar răceala lor îmi degera sufletul. Pe când mi-a prins brațul cu degetele ei palide și subțiri, eu puteam să privesc doar șuvițele acelea negre precum o mare din pietre de onix. Abia apoi am zărit coada lungă ce se unduia grațios în urma ei. Ocheadele ce mi le arunca din când în când mă făceau de fiecare dată să tremur. Era minunată.

          Nu mi-am reamintit de lipsa mea de aer decât atunci când l-am gustat din nou pe limbă. Era rece și îmi calma pieptul arzând, doar că apa din interiorul meu începu numaidecât să se revolte. O scuipam sub privirile ei degerate, doamne cât de rușine îmi era! Să mă vadă așa... cu saliva și apa eliminată ce se prelinge pe pielea mea, iar apoi se risipea în mare sub forma unei spume, în timp ce silueta ei domnea falnică, mângâiată de lună și de stele.

          O priveam stupefiat cum se trăgea spre mine prin apă, ajungând să se lipească de trupul meu, atât de mic pe lângă al ei. Mă privea continuu cu acele irisuri moarte ale ei, apoi îmi atinse obrazul cu niște degete ude și reci, mângâindu-mă,  iar chipul ei nu trăda nimic, părea ireal de frumos și totodată atât de inexpresiv. Vântul îi răscolea pletele obscure, iar astrul nopții dădea pielii ei albe o strălucire de perlă.

          Amețeala mă cuprinse deodată, iar dacă brațul ei nu m-ar fi susținut atunci cu siguranță aș fi fost din nou tras spre fundul rece al mării. Coada ei argintie plesnii apa atunci când sirena se răsuci. Mă trăgea din nou în urma ei, având desigur grijă să rămân la suprafață, iar amețeala îmi moleșea tot mai tare trupul. Nu îmi doream decât un somn, și aș fi adormit, doar că nevoia de a o privi mă răscolea mult mai puternic.

          Nu arăta deloc ca și mama sau femeile din sat, era atât de nepământeană și... specială, iar grația din mișcările ei nu o aveau nici fiicele celor mai mari conți din ținut. Și totuși, răceala ei era oarecum de speriat.

          Pe când am ajuns la mal abia mai puteam zări ce se afla în jurul meu. Pietrele erau precum niște fantasme, iar sirena mea doar o pată albă cu negru. Am simțit momentul în care atingerea ei m-a părăsit, voiam să îi strig numele, doar că nu îl știam, iar gâtlejul meu era și el parcă strâns într-o menghină.

          Dimineața următoare m-am trezit singur, pe plajă, iar singura dovadă că sirena mea nu a fost doar o iscodire a minții mele rănite de ape era șiragul de perle ce ședea în pumnul meu încleștat.