Adâncuri obscure

1- O navă și un pianist

          Briza rece a mării îmi răscolea tot trupul, iar pentru un moment am regretat că mă aflu aici, pe această navă cu pirați nespălați. Aveam în sfârșit avuția necesară să îmi cumpăr un pian, nu mai trebuia să îi cer voie hangiului, dar eu am cheltuit banii pentru a fii primit pe acest vas împuțit.

          Un oftat îmi părăsi buzele, iar ochii mei au găsit apele adânci ale mării, acum liniștite. Am făcut-o pentru tata, era dorința lui, iar acum că el e mort, ei bine, trebuie să o respect. Nu îmi pot încălca cuvântul dat. Navigatul pe mare îmi aduce aminte de incidentul de pe când eram copil, dar noii mei amici spun că mă voi obișnui.

          — Cum mai ești băiete?

          Vocea căpitanului Clark mi-a pus pe fugă amintirile negre, iar mâna lui care mi-a bătut bărbătește spatele era una grea, scoțând astfel de pe buzele mele un imperceptabil scâncet.

          — Sunt bine, am răspuns, iar irisurile mele i-au colindat chipul ridat și aspru.

          Favoriții îi erau la fel de roși precum șuvițele lungi, până peste umeri. Părul de pe el părea să prindă flame în bătaia blândă a soarelui.

          — Cum mai e cu acomodatul?

          Buzele mi s-au țuguiat fără voia mea, iar privirea mi-a fost șterpelită de bolta lăptoasă a cerului.

          — E bine, mersi.

          Căpitanul izbucni în râs, provocându-mi astfel o răsucire instinctivă. Dinții galbeni și sparți îi scăpărau precum aurul murdar, iar răgușeala din vocea sa îmi rănea auzul.

          — Băiete, tu doar asta știi să zici? mă întrebă gâfâind.

          Am rămas și mai mut decât eram înainte, nu îmi dădeam seama cu ce puteam să îi răspund.

          — Unde ne îndreptăm acum? am rostit eu într-un final.

          O licărire slabă i se aprinse în ochii căprui.

          — La vânătoare de sirene.

          Mintea mă trăda mârșav, colindând printre amintiri până când dădu de chipul ei palid venerat de lună. M-am gândit destul de des la ea în tot acești ani, iar în ultimul timp am ajuns chiar să cred că bruneta nu fusese decât o fantasmă pe care mi-a produs-o mintea învolburată de ape, iar șiragul de perle l-am găsit probabil de unul singur. Oricum sirena mea arătase mult prea ireal, irisurile erau mult prea sticloase și albe pentru a aparține unei ființe vii, iar strălucirea șuvițelor ei mult prea pronunțată... să nu uit de paloarea ei cadaverică.

          — Dar nu există.

          Căpitanul Clark mă cercetă confuz, iar limba îi trecu peste buzele crăpate.

          — Ce anume, fiule?

          Mi-am trecut mâna prin claia mea cea strofocată, fixând din nou adâncimea apei de sub picioarele mele.

          — Sirenele, toți cei din oraș spun că ele nu sunt decât un mit.

          Râsul lui îmi zgâlțâi din nou câmpul auditiv.

          — Orășenii o spun pentru că le e teamă. Mulți dintre ei le-au văzut cum se odihneau pe stânci în nopțile cu lună plină, sau le-au auzit cântând. Marinarii știu sigur.

          — De ce le-ar fi teamă?

          Eram atât de confuz acum. Dacă ele chiar existau, iar cea ce am văzut eu nu a fost doar o fantezie, atunci căpitanul greșea. Acea sirenă mă salvase de la înec.

          — Doamne băiete, tu chiar ai multe de învățat! Sirenele sunt niște târfe, te ademenesc cu frumusețea sau cu glasul lor, apoi te trag în adâncurile mării, de unde nici dracu nu te mai scoate, și te mănâncă de vii. Se spune că, atunci când ajung la fundul mării, își arată adevărata lor față. Acea frumusețe e o mască, iar sirenele sunt de fapt niște ființe hidoase, cu dinți și gheare ascuțite și solzi de pește pe întreg trupul. Mai rău decât femeile noaste umane.

          N-am râs la gluma lui, chiar dacă el părea că o să alunece peste bord din cauza hohotelor care îi izbucneau din trupul grăsuliu.

          — Vreau să capturez una și să o atârn în piața orașului,  a continuat atunci când râsetele i s-au mai domolit.

          Eu nu am spus nimic. Încercam să îmi imaginez cum putea o ființă atât de frumoasă și grațioasă precum ea să își însușească astfel de calități monstruoase.

***

          Mai târziu am rămas să spăl puntea.  Căpitanul Clark era de părere că trebuia să fac asta pentru a fi un pirat de temut, chiar dacă eu nu pricepeam sensul. Aș fi spus că încearcă să își bata joc de mine, dar dintr-un anume motiv neștiut mie aveam încredere în bătrânul acela roșcat ce mirosea a pește și sare de mare.

          Mi-am terminat treaba pe înserat, soarele fiind deja răpus de pe cerul ce arunca acum flame vineții. Brațele mă dureau groaznic, iar picioarele îmi tremurau de la atât de mult stat în picioare. M-aș fi dus direct în cabina mea, să trag un pui de somn până mâine, când va trebui să îmi dau deșteptarea la cinci dimineața, dar astrele nu preau țineau cu mine astăzi.

          Silueta slăbănoagă a lui Mark, puștiul ce se născuse pe acest vas și crescuse tot aici, îmi apăru în față.

          — Căpitanul mi-a spus să te chem la masă, Alek.

          Am aprobat îmbufnat, lăsând un oftat să se reverse în aerul nopții. L-am urmat, trăgând până la refuz de picioarele mele obosite.

          Gălăgia din sala de mese se freca dureros de auzul meu obișnuit cu liniștea nopții și zgomotele surde ale valurilor ce se loveau de vas. Am scâncit, total nemulțumit, apoi m-am așezat pe scaunul indicat de Mark. Era undeva pe la margine, atât de departe de căpitanul Clark încât vocea lui gălăgioasă era doar o șoaptă. Cei de lângă mine înfulecau peștele precum niște animale, iar eu doar stăteam și priveam buimac la ei, stomacul meu revoltându-se și el. Orice urmă de foame se risipi precum o lacrimă în nisipul nemărginit al unei plaje. Nu îmi doream decât să merg naibii la culcare. De fapt, ceea ce îmi doream cu adevărat era să cânt, să simt clapele reci ale pianului sub pielea degetelor mele,  să îi ascult sunetele magice și armonioase.

          Am oftat pentru a mia oară în această seară. Oare când voi mai pune eu mâna pe o clapă? Aici, pe mare, alături de oamenii aceștia cu sânge de animal, probabil că niciodată.