[FictiuneAdolescenti] O simplă greșeală nu poate fi uitată așa de ușor. Chiar dacă ai încerca, nimic din toate acestea nu vor schimba ceea ce ai făcut.
Nu reușeam să constat ceea ce s-a întâmplat. Am avut încredere în acel om, în speranța că va rămâne alături de mine, și acum, după decizia pe care a luat-o în urmă cu zece ani, am pierdut tot. Nu am fost un copil răsfățat, cerând mereu obiecte scumpe. Am fost un copil cuminte, fără a avea o pretenție. Deși n-am crezut vreodată că mă va părăsi, acest om m-a iubit. Și invers. Am crezut că puteam fi o familie fericită, la fel ca în basmele cu prințese sau ca în desenele animate. Speram să avem un final fericit, fără să intervină ceva să-l strice. Acum am glasul răgușit, abia îmi stăpânesc lacrimile, și gândul îmi este fixat la incedent. Nu a avut curajul să-mi spună adevăratul motiv de ce a plecat. M-a făcut să pierd orice speranță, să uit de el, în familia noastră și în viitorul pe care mi-l doream alături de el, fiind o familie fericită. Pentru o secundă, voiam să cred că acesta a fost doar un coșmar și să mă pot trezi din el, și să pot vedea că totul este bine. Dar oricât de mult mi-aș dori acest lucru, nu se poate. Aceasta a fost alegerea lui, și sper că acolo unde este, să fie fericit.
— Maya, ai terminat de împachetat? vocea răgușită a mamei mele, mă trezește la realitate.
— Da, spun încet în timp ce puneam albumul cu poze într-o cutie.
Îmi șterg repede o lacrimă ce tocmai se ivese pe obraz, cu mânecă hanoracului vișiniu ce-l purtam. Dar imediat ce-mi vede starea de spirit în care mă aflam, mama constată imediat care este cauza.
— Din nou, te gândești la tatăl tău? spune calm, așezându-se lângă mine.
Chiar dacă par puternică, nu sunt. Poate niciodată nu am fost. Sau nu am vrut să recunosc asta.
— Nu am cum să nu mă gândesc la el, mamă. Nu pot uita momentul când m-a lăsat cu ochii soare și el bine mersi a plecat cu mașina, nu știu unde. Nu pot, spun lăsând lacrimile să se ivească pe obrazii mei calzi.
Nu spune nimic. Doar îmi oferă o îmbrățișare călduroasă și plină de iubire, cu speranța de a mă face să mă simt mai bine. Și chiar a funcționat.
— Uită-te la mine! spune calm, ridicădu-mi capul la același nivel cu ea, astfel reușind să-i privesc ochii blânzi de un albastru deschis. Mai întâi, te rog să nu mai plângi. Asta a fost să fie. Dacă el a vrut să plece de lângă noi, este treaba lui. Nici nu mă mai interesează de soarta sa. Și nici pe tine nu te va interesa. Uită-l! Putem să ne descurcăm și noi două, cu greu, dar o să reușim. Acum haide, mai avem câteva minute și vom pleca, spune ridicându-se de pe covor, nu înainte de a-mi oferi un sărut părintesc pe frunte și de a-mi spune încă o dată că totul va fi bine, înainte să iasă din cameră.
Știu că ceea ce tocmai mi-a spus este adevărat. Dar mai știu că îi este la fel de greu, ca și mie. Poate nu dorește să recunoască acest aspect de față cu mine, dar oricât de mult l-ar ascunde pot să-mi dau seama cât de afectată este de placarea tatălui meu. Și nu mint.
Acum zece ani, îmi amintesc foarte clar ziua când am venit de la școală. În ziua aceea, tata a fost cel care m-a adus acasă - acest lucru înainte de a pleca -. Fiind un copil vesel și jucăuș, eram nerăbdătoare să-i arăt mamei desenul ce tocmai îl făcusem la școală. Dar atunci când am intrat în camera ei, ușa îmi este închisă în nas, de către mama. Lucrul care m-am întristat, a fost de ce plângea.
Până în ziua de azi, încă nu am aflat adevăratul motiv. Știam că cineva sau ceva a făcut-o să ajungă într-o starea de melancolie, iar când voi afla cine a fost, jur că nu o să iasă prea bine.
Limpezindu-mi mintea și gândurile, mă ridic și eu după covor, luând în brațe ultima cutie din cameră, împreună cu rucsacul, coborând cu grijă treptele până la parter, unde mama mă aștepta deja în hol.
— Gata? întrebă aceasta în timp ce ajung în dreptul ei.
Îi răspund printr-o mișcare ușoară a capului, ieșind amândouă din casa unde mi-am petrecut întreaga copilărie, îndreptându-ne spre mașină.
Privesc pentru ultima dată casa, urmând să-mi iau la revedere de la ea. Dar înainte de a mă urca în mașină, constat că am uitat un lucru. Un lucru important și semnificativ pentru mine.
Lăsând-o pe mama pentru câteva secunde, o iau la fugă până în casă, mai exact până în fosta mea cameră, de unde deschid rapida mica lădiță din dreptul patului, unde obijnuiam să-mi țin jucăriile când eram mică. Observând că este încă acolo, îl iau rapid, închizând repede ușița din lemn a cufărului, îndreptându-mă înapoi la mașină, unde mama mă aștepta.
— Credeam că ești prea mare pentru asta, spune mama cuplându-și centura de siguranță, urmându-i și eu gestul.
— Niciodată nu sunt prea mare, spun ținând obiectul strâns la piept. Oricât de mult aș vrea să renunț nu pot. Îmi aduce aminte de copilărie.
Și chiar aveam dreptate. Poate pentru unii o simplă păturică poate fi un fleac, însă pentru mine înseamnă totul. Și prin tot, înțeleg amintirile din copilărie. Îmi amintesc cum tata obijnuia să-mi cânte un cântec de leagăn când eram mică, iar eu mă prefăceam că nu mi-e somn, numai să-l conving să-mi cânte din nou cântecelul. Oricum, cum spuneam. Sunt doar amintiri. Unele dragi care ți-au făcut copilăria minută.
— O să-mi lipsească casa asta, spun privind-o pentru ultima dată.
— Și mie, scumpo. Dar o să fie mai bine acolo unde ne vom muta, îmi spune băgând cheile în contact, pornind mașina și îndreptându-ne spre o nouă viață.
Una mai bună, sper.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Maya ⬆
Am zis eu că voi posta pe 1 iunie, însă nu am mai avut răbdare. Oricum, sper să vă placă acest prim capitol.
