Din pântecul iadului

PREFAȚĂ

   Încăperea era scufundată în întuneric, singurele fascicule de lumină provenind de la lumânarea parfumată ce trona pe biroul din mahon, din colțul camerei. Parfumul de liliac plutea în toată camera, gâdilindu-i nările brunetei, care privea visătoare și tristă cerul împodobit de astre cerești strălucitoare. O briză rece de toamnă îi făcu adolescentei pielea de gâină atunci când aceasta deschise nostalgică fereastra, inhalând totodata aerul proaspăt ce îi curăța mintea de gânduri negre, relaxând-o. Se așeză pe pervazul ferestrei, fredonând una dintre melodiile compuse de el și mângâind cu mișcări suave, tatuajul lui. Știa că amintirea lui îî făcea rău, că acea dragoste trăită de ea pe parcursul unei veri fusese una eșuată, poate niciodată împărtășită. Știa că el fusese doar o iluzie a minții ei pe care o concepuse ca fiind întregul. Își înfrână instinctul de a plânge, deoarece o făcuse de atâtea ori în ultimele sâptămâni încât ochii ei secătuiseră. Erau goi și bulbucați de parcă tocmai trecuseră printr-o înjectare de substanțe. Deși știa că drogurile dădeau senzații de euforie și beatitudine, ea nu avea nevoie să decurgă la astfel de gesturi. Se simțea euforică oricum, trâind într-un paradis construit de imaginația ei bogată și plutind pe niște norișori albi și pufoși. Fiind o fire mai libertină și o visătoare notorie, își dorea să atingă cerul, să zboare și să plutească deasupra lui, dar alături de el atinsese culmile infinitului, iar cerul era deja al ei, un simbol atât de important oferit de el. Chiar dacă nu îl putea atinge, știa că ei privesc același cer înstelat și că poate se gândește la ea. Nici măcar Dumnezeu nu-i putea lua ceea ce el îi oferise, ceea ce o făcuse să simtă și ceea ce trăise alături de băiatul pe care îl iubea cu toată forța inimii ei. Dar băiatul cu ochii cafenii o trădase.

Se simțea atât de neputincioasă în acele clipe, încât ar fi vrut să strige în gura mare tot ceea ce îi apăsa inima. Dar tot ce putea să facă era să dea frău unor noi țipete tăcute. Privind cum o stea căzătoare se rupsese de pe cerul sumbru, o lacrimă i se formă în colțul ochiului, rostogolindu-se vigilent pe obrazul ei fin. Își amintise involuntar cuvintele rostite de el într-o seară de iulie.

" Și dacă va cădea o stea știu care îmi e dorința, să mă iubești cândva cu trupul și cu ființa. "

   Și o făcuse. Atât de intens și pătrunzător încât încă îi mai simțea veninul buzelor lui pe ale ei, parfumul corpului lui impozant și puternic asupra trupului ei firav și blajin, și privirea aceea enigmatică care o sferedelea și îi făcea ca tot sângele să i se ridice în obraji. Doar gândindu-se la el, un curent frenetic îi traversă corpul din vărful degetelor până în creștetul capului. Doar prezența lui psihică o făcea să călătorească meditativă pe alte meleaguri, unele aproape interzise.

  Vântul încă îi biciuia obrajii palizi, uscându-i lacrimile fierbinți care curseseră șuvoi în timp ce se gândea la el. Nu se încumetă să inchidă fereastra, deoarece odată cu inchiderea acesteia, prezența lui ar fi dispărut, trebuind să se întoarcă în întunericul camerei solitare. Fugea de lumea reală din care făcuse parte, dar nu fugea de trecutul și de timpul care îi scăpase atât de repede și lin printre degete, ca nisipul catifelat de pe plajă care se rasfiră printre falange.

   Se gândea că poate un blestem s-a abătut asupra ei, tâindu-mi calea spre poteca care duce spre o viață normală și liniștită. Credea ca i-a fost luat dreptul de a gusta ca majoritatea oamenilor din licoarea numită fericire. De ce i-au fost date toate acele clipe de armonie, dacă într-un final i-au fost luate?, se întrebă bruneta, simțindu-se nedreptățită.

      Erau doar ei doi fericiți in lumea lor.

   Simțea că un grup rebel de terminte se prelinge pe piciorul ei, însă adevăratul motiv era că îi amorțiseră piciorele, provocându-i furnicături dureroase. Își frecă delicat brațele din cauza răcelii ce i se impregnă pe pielea catifelată și închise grațioasă geamul, sărind cu picioarele amorțite pe covorul alb și pufos, care-i gâdila pielea.

   Se afla de o săptămâna în casa bunicului băiatului. Îți dorise să evadeze din acea bulă care se spărsese odată cu plecarea lui, iar singurul cămin în care se simțea binevenită era casa unui membru din familia lui. Viața putea fi atât de zeflemitoare uneori, își zise, oftând prelung. Bătrânelul fusese un om important în evoluția relației celor doi, de aceea adolescenta își găsise ancora în brațele vârstnicului. El o sprijinea zilnic de la plecarea nepotului lui, fiind de partea copilei din clipa în care aflase adevărul crud. O vedea ca pe nepoata lui, împărtășindu-i o iubire paternă, iar ea îl considera bunicul pe care viața i-l dăruise în schimbul celui pe care îl luase.Era furioasă pe viață și pe Dumnezeu. Îi jurase credință, iar el ce-i oferise în schimb?

    Un sfârșit al începutului din pântecul iadului.