Din pântecul iadului

Capitolul 2 - Scorpionul

  Majoritatea oamenilor se tem de întuneric, îmbrățișând căldura, dar nu-și dau seama că de fapt ei fug inconștient în brațele dușmanului. Soarele te arde lent și pe nesimțite, pe când întunericul te protejează, încercând să adopte un scut împotriva luminii.

  Când aveam în jur de șapte ani, prin clasa întâi, mă împotriveam cu disperare să ies afară din acasă. Îmi era teamă că lumina mă va înghiți cu razele ei sau ca ma va topi. Eram doar un copil cu frica instalată în sânge. Eram dusă forțat la școală, mama fiind foarte speriată de comportamentul meu. Singurul aliat pe care il aveam împotriva luminii erau ochelarii. Mă simțeam mai protejază avându-i pe ochi, însă niciodata nu era suficient. Așteptam cu nădejde ca noapte să vină, și cu o patimă nefirească unui copil în floarea vârstei, mă lasam pradă în ghearele întunericului, unde mă simțeam în singuranță.

Frica mea era lumina, iar întunericul adăpostul.

  Mama m-a învățat să-mi înfrunt mereu fricile. Îmi spunea că oamenii fricoși se hrănesc cu fricile altor oameni, și așa devin mai puternici. Însă eu m-am hrănit cu propria frică, până nu a mai rămas nimic din ea. Și a funcționat, până acum.

Dacă el va deveni una dintre fricile mele, ar trebui să-l mănânc?

  Cei doi gheţari care îi ţin locul ochilor se plimbă domol şi nestingheriţi pe corpul meu, în final rămânând pironiţi pe cei doi tăciuni ai mei. Un fior dureros îmi străbate şira spinării, în timp ce buzele îmi tremură timid. Se uită la mine ca un prădător care e pe cale să-şi sfâşiese cu îndârjire micuţa pradă neajutorată, doar că eu nu sunt neajutorată. Cu privirea încă ațintită asupra lui, îmi încrunt sprâncenele și îmi strâng buzele într-o linie fină în timp ce îmi dau silința să-i trimit săgeți cu foc prin intermediul ochilor. Îî mai trasmit o ultimă pivire ucigatoare care are ca rezultat un rânjet subtil în colțul gurii.

Îmi îndrept atenția spre baiatul care îmi strânge cu putere mijlocul, abia acum sesizând o durere ușoară în acel loc. Am fost prea distrasă de cele două oceane ca să-mi dau seama. Îmi așez sfioasă mâna pe cea care îmi înconjoară bazinul, strângându-l putin în încercarea de a-i atrage atenția asupra mea. Derek îmi înțelege gestul și îmi aruncă o privire plină de compătimire, simțind cum strânsoarea se slăbește încet, însă nu-și retrage mâna în totalitate.

- Stai lângă mine Rhea, îmi impune, în timp ce eu nu pot protesta.

- Cine sunt oamenii aceștia Derek? Și ce vor de la tine? îi șoptesc, sperând să nu mă fac auzită de câtre ceilalți

-Suntem doar niște prieteni, răspunde blondul nonșalant. Nu știu cum m-a auzit, dar deja începe să mă calce pe nervi. Nu-i așa Derek? continuă, dezvelindu-și dinții într-un zâmbet prietenos, dar cu o alură misterioasă în spate.

- Da, sunt doar niște prieteni, vine și răspunsul brunetului, care au uitat să-și anunțe venirea.

- Voiam să fie o surpriză frate, la mulți ani, spune într-un sfârșit unul dintre șateni, scoțându-și mâinile din strâmtoarea buzunarului și dând salut cu Derek.

Celălalt șaten stă nemișcat lângă cei doi și își plimbă privirea nepăsătoarea de jur-împrejur. Are privirea încruntată și maxilarul bine încleștat, de parcă ar vrea să distrugă tot din calea lui. Constat cu stupoare că nu-și dorește să fie prezent aici. Își îndreaptă neașteptat privirea spre mine, încruntându-se mai adânc și amenințându-mă să-mi mut privirea în altă partea. Strâng din pumni și îmi canalizez toată energia negativă spre ceilalți, dar nu înainte de a face o mică comparație între șateni.

Singura diferență dintre cei doi ar fi că morocănosul -cred că i-am găsit o poreclă- are pielea împânzită de cerneală neagră. Brațele încordate îi sunt brăzdate de tatuaje care continuă sub suprafața tricoului, singurele pelicule de piele expuse care nu sunt pictate le reprezintă gâtul și fața.