Nu i-am spus tatalui meu despre bufnita alba a bunicii. Stiu ca ar fi trebuit s-o fac.La granita dintre somn si vis, se manifesta uneori acele trairi care nu s-au întrupat înca nici în vise si nici în premonitii clare, fiind mai degraba câte putin din fiecare. Atunci deschizi încet ochii lipiti de somn, când senzatia ca cineva te priveste biruieste caldura si toropeala care te învaluie ca o ceata vatuita.Într-unul din aceste momente am vazut-o. Bufnita statea înfoiata pe pervazul scaldat în lumina lunii si fiecare pana alburie se evidentia clar în lumina rece. Nu ma deranjasem sa trag jaluzelele ieftine si nici sa pun draperiile. De ce-as fi facut-o, de vreme ce eu si tata nu stateam niciodata mai mult de câteva luni într-un oras?Am clipit uitându-ma la pasarea cu ochi galbeni. În loc sa-mi dea o senzatie de alinare, caci asta însemna ca bunica se gândeste la minesi sa nu ma întrebati de unde stiu ca mortii se gândesc la cei vii, caci am vazut destule pâna acum ca sa fiu convinsa de acest lucruam simtit o senzatie acuta de iritare, ca o dalta de spart gheata care mi se înfigea în creier
Va continua...sper! :))
