Era dimineață. Era o dimineață atât de frumoasă. Soarele nici nu răsărise când m.am trezit, iar cerul avea nuanțe de roz, violet, portocaliu și albastru. Era un adevărat tablou. Mugurii încă nu s.au deschis, așteaptă razele soarelui. Merg încet pe veranda casei cu o ceașcă de cafea în mână. Vântul adie încetișor și simt un fior pe spate. Privesc în zare. E devreme. Chiar prea devreme și pentru soare sau pentru orice alta vietate. Totul încă doarme. Totul este amorțit în somnul lungii nopți. Doar eu stau și privesc cerul colorat, privesc munții-nalti cu crestele lor semețe. Ascult liniștea, ascult vântul cum adie încet dinspre nord. Trece un tren în depărtare risipind tăcerea din jurul meu. O înlocuiește cu huruitul specific al roților pe șine. Trece preț de câteva minute apoi iar liniște. E minunat. E pace, o senzație de euforie, de iubire. Parca toată lumea îmi aparține. Și în lume sunt doar eu, cerul plin de culori și trenul.
Soarele iese încet, încet din munți. Câteva raze scăpa pe lângă pietrele sumbre ale munților căzând încet în depărtare. Lumea începe sa prindă viata. Nuanțele superbe ale cerului dispar încet. Acum e pictat doar în albastru și mici porțiuni luminate de razele călduroase.
El iese din odaie cu parul răvășit și o privire blândă. Aceeași privire de când ne știm. Se îndreaptă adormit spre mine. Mereu se trezește odată cu răsărirea primelor raze pe cerul senin. Vine aproape de mine, mă cuprinde cu brațele și mă strânge tare.
-De când ești aici?
-De ceva timp.
-Se pare ca tu chiar iubești răsăritul, spune și mă sărută încet și tandru.
-Nu mai mult de cât te iubesc pe tine, i.am spus sărutându.l ușor pe gat.
-Și eu te iubesc.
A plecat înapoi în odaie. Probabil pentru ca mama se va trezi curând. Cat de trist. Peste o săptămână încep facultatea și mâine plec. Plec departe de aici, Capitala. Cum voi putea sa.mi las familia, bunicii, iubitul, și locul copilăriei mele pentru un vis? Pentru medicina.
