Când se aude cântecul...

6. Ultimul pas

            Mira se așezase pe iarba îmbibată de sânge. Privi în spatele său o secundă, încercând să vizualizeze cele 5 trupuri decapitate întinse pe câmpia luminoasă. Dar, din păcate, tot ce vedea era un abis negru plin de zeci, sute de buline minuscule se diferite griuri. Uneori se întreba „Cum erau culorile?": ea știa doar două: negru și gri închis. Pipăia tot ce era în jur și-și închipuia o lume alb-negru, cu forme gri ce umpleau toate obiectele. Auzea, mirosea, dar nu era de ajuns. Când întreba ce culoare are un obiect iar cineva îi răspundea cu numele unei culori, simțea un ghem imens în stomac. Știa că degeaba mai întreabă ce culoare are obiectul, dar, totuși, încerca, deoarece spera ca, cândva, să-și poată aminti culorile cu exactitate. Avea o vagă impresie de culoarea cerului și cea a pământului, cea a ierbii dar nu-și amintea prea bine. Culorile și, defapt, tot ce era în jurul ei ii devenise necunoscut, absolut tot. Nu-și aducea aminte cum arăta o persoană, cum zâmbetul schimba total fețele oamenilor: tot ce-și amintea era fața serioasă doctorului care o operase — dar nici asta nu-și amintea bine.

            Lacrimile i se adunau în colțul ochilor de fiecare dată când cineva zicea „Ce frumoasă ești!", ea nu știa cum arăta.

            Strângea din dinți când auzea râsetele copiilor care aleargă în parc, ea nu mai râse de mult.

            Îi venea să moară când auzea copii, adolescenții strigând „Selfie!", ea nu avea prieteni.

           Ochii albi îi considera un defect, deși probabil erau lucrul cel mai atrăgător la ea.

            Ochii albi atât de speciali, atât de intenși ce erau pierduți. Ochii albi ce parcă exprimau toate culorile într-una. Ochii albi ce-i înseninau fața, ce intrau în contrast cu părul negru ca pana corbului.

           Hobby-ul ei, desenul, acum era și el pierdut în cutia cu amintiri. Pierduse arta culorilor, pierduse, defapt, culorile, iar asta o durea.

            Se simțea în nesiguranță, simțea cum oricine poate să îi pună piedică –orice fel de piedică –, iar ea să cadă și să nu se poată ridica. Mergea în întuneric – la propriu și la figurat – și nimeni nu o ținea de mâna zicându-i „Sunt aici!".

          De multe ori plângea și tot ce putea să-și închipuie era cum arăta cu pielea albă ca laptele, părul negru și ochii gri. Cum arătau lacrimile ce-i mângâiau obrajii. Despre tristețe știa cum se aud scâncetele ce părăsesc gura, știa gustul acru al lacrimilor, știa că trebuia să aibă ochii roșii după un astfel de sentiment. Dar despre bucurie? Nu știa nimic înafară de sunetul râsetelor ce inunda parcurile. Cum arăta un zâmbet? Cât de vesel trebuia să fi ca să râzi? Cum te simțeai când erai în grupul tău de prieteni, pălăvrăgind și râzând, cum?

              Întrebările acestea îi cutreierau mintea în fiecare secundă în care trecea pe lângă un parc, doborând-o din ce în ce mai mult. Simțea că nu mai putea rezista, ea pierduse tot din cauza unei persoane! Nimeni nu i-a dus dorul, nimeni nu i-a plâns de milă, tot ce au făcut a fost să scape de ea, nimic mai mult! Trebuia să plătească persoana ce i-a făcut asta, dar nu a făcut-o și nici nu o va face.

            Îi părea rău, dar trebuia să se răzbune! Trebuia să simtă satisfacția – orice fel de satisfacție – să audă si pe altcineva plângând, nu numai pe ea, trebuia să simtă pe propria ființa cum e să râzi.

            Și tocmai asta făcuse. Omorâse dar nu mai simțea pic de regret. Simțea doar satisfacție auzindu-i pe alții plângând și țipând. Inima îi bătea puternic în piept și simțea cum buzele se arcuiesc, parcă singure, în sus, creând un zâmbet slab. Simțea ceva plăcut trecând prin vene, și simțea că este posibil să fie fericire dar nu era sigură. Era satisfăcută, deși acest sentiment nu venea dintr-un fapt întocmai ortodox.