Stătea și se uita la mine cu ochi pierduți, încețoșați privind prin mine la un punct îndepărtat din orizont. Își ridică un moment privirea și se uită la cer în timp ce eu mă așezam cu spatele la el punându-mi capul pe genunchi. Aproape adormisem când răcnetul lui m-a făcut să mă ridic speriată și întorcându-mă la el văd spumele albe ca zăpada care-i curgeau pe bărbia demult nebărbierită. Îi iau capul in brațe și-l mângâi, simțind cum suflă din ce în ce mai greu, când îmi prinde părul și-mi șoptește rar la ureche "adio".
Aceasta se întâmpla cu 12 ani în urmă, când eu și mama abia ne mutasem în vechea casă a bunicii după ce am lucrat toată vara renovând-o. Încă îmi amintesc atunci când mama mi-a dat vestea, că bunica i-a lăsat ei casa prin testament și că ne vom muta acolo, abandonându-mi școala şi prietenii, fiind forțată să trăiesc la țară și să duc o viață anostă.
Primele zile au fost cele mai grele, săptămâni chiar, nu sunt nici acum foarte sigură dacă m-am acomodat pe deplin deoarece în mine nici acum nu s-a stins dorința de viață la oraș, care este doar un moft, după cum spunea mama.
Nici acum nu îmi explic de ce a trebuit să-mi complic existența căutându-mi ceva cu care să-mi pierd timpul prin casă. De fapt aici începe cu adevărat povestea mea, dacă nu ai să crezi ce am să-ți spui să știi că te înțeleg, nici eu nu aș face-o. Cum spuneam, era pe la jumătatea verii când deja îmi epuizasem toate ideile astfel încât tot ce mi-a rămas era să vegetez pur și simplu pe canapeaua aceea din care ieșeau toate arcurile și țin să precizez că avea și cel mai bizar miros posibil, deci da, îmi înțelegi disperarea. Din acea lipsă de ocupație am spus ca ar fi în favoarea mea să mă pun să fac niște sport, așa că am început să alerg prin satul acela uitat de lume până pe câmp unde mă așezam de obicei ca să îmi trag suflarea.
Într-una din zile, cum alergam fără să mai țin seamă de lumea din jur, nu știu cum, dar am dat peste un tip, la propriu, am căzut peste el, iar după aceea am început să-i zâmbesc ca și ultima proastă. Eram pur și simplu fascinată de zâmbetul lui care în ciuda faptului că am căzut peste el și l-am umplut de praf, el îmi zâmbea (și ziceam că eu sunt nebună). După un moment în care ne uitam lung unul la celălalt, el îmi zice:
- Te dai te rog de pe mine?
Eram efectiv fascinată de vocea lui, de parcă era o sirenă care mă chema în larg, iar eu la rândul meu i-am răspuns zăpăcită:
- Da, sigur, îmi cer mii de scuze, în timp ce mă ridicam ștergându-mă de praf.
- Eu sunt Eric, spuse el înaintând spre mine mâna.
- Sara, încântată, și îi iau mâna și i-o scutur puternic, după care realizez că el de fapt voia să mi-o sărute,aceasta fiind a doua oară când mă fac de rușine în fața lui în mai puțin de cinci minute (în mintea mea îl auzeam cum râdea de mine și îmi venea să fug cât de departe puteam).
- Nu te-am mai văzut pe aici, ce-i drept, nu cunosc lumea de aici, am venit vara asta să o mai ajut pe bunica și să-i țin de urât.
- Nu cred că aveai de unde să mă știi, locuiesc în casa aceea proaspăt renovată din fundul satului, poate ai văzut-o dacă ai mers spre câmp.
- Casa aceea galbenă cu rame de geam groase din lemn?
- Au fost ideea mea, am spus eu oarecum mândră, acum abia așteptând să mă felicite sau măcar să îmi comenteze cumva ideea stilistică.
- Foarte drăguță casa, chiar mă întrebam cine stă acolo, am presupus că cineva mai tânăr, pentru că după cum poate ai văzut și tu în restul satului majoritatea caselor sunt pe punctul de a se prăbuși.
- Sincer, eu nu prea ies din casă doar atunci când mai ies să alerg și ai văzut pe pielea ta cât de atentă sunt la ce e în jurul meu atunci când fug (în capul meu îmi repetat încontinuu ce proastă sunt că am reamintit de cum am dat peste el).
- Da, am observat, spuse el râzând.
Văzând că râde am început și eu să chicotesc ca să nu se creeze un moment jenant (deja avusem parte de destule momente jenante în conversația noastră, nu îmi mai permiteam vreunul).
Și așa am continuat să vorbim până am văzut că apune soarele, sincer eram atât de fascinată de el încât puteam vorbi ore în șir fără să-mi fie foame sau sete, mă rog, ne-am luat la revedere și am mers fiecare spre casa lui. Credeai că asta e tot? Ei bine nu! M-a chemat la o întâlnire (cred) pentru că a spus că îi place să vorbim și eu în momentul acela eram: "mai spune că-mi place, nu te opri". După ce am ajuns acasă nici nu am mai mâncat, m-am pus direct în pat și am dormit până următoarea zi când mi-a sunat telefonul. În mod normal aș fi pomenit câțiva sfinți, deoarece urăsc să fiu trezită dimineața, dar era Eric (am uitat să precizez că mi-a cerut numărul) așa că m-am trezit instant și am început să vorbim tot felul de prostii, apoi mă întreabă dacă am planuri de la 4 și ca să nu par fată din aceea plictisitoare care nu iese niciodată din casă (chiar dacă sunt) i-am spus că am ceva planuri, dar ne putem vedea de la 4 și jumătate. Ziua aceea a fost genială, mi-a arătat niște părți mai puțin anoste din sat și majoritatea timpului râdeam, a fost una din puținele zile în care aveam glume bune în program.
În următoarele zile am început să ne întâlnim tot mai des chiar dacă nu făceam mare lucru, doar ne plimbam și povesteam despre orice ne trecea prin cap. Nu are rost să povestesc acum tot ce am făcut la fiecare "întâlnire", nu doar pentru că nu îmi amintesc în detaliu fiecare amănunt, ci și pentru că nu pot spune că era ceva foarte important.
