Am vrut putere, să fiu cel mai bun în faţa tatălui meu, dar acum? Eu sunt el. Sunt Lordul tuturor. Eu sunt Dumnezeu. Sau eram? M-am trezit iar la realitate unde sunt un simplu înger. Un supus, un sclav al omenirii.
Sunt un războinic, lupt în numele Lui. Diavolul e din ce în ce mai aproape, îl simt. Dar s-a apropiat prea mult de mine şi mi-a frânt aripile. Sunt slab, şi a trebuit să părăsesc bătălia. Nu-mi mai merit numele de "fiul cel bun". Nu mai merit Raiul. Mi-am dezamăgit tatăl. Totul din cauza puterii. Fiindcă trebuia să-l dobor. Şi nu credeam că era în stare să-mi omoare ce aveam eu mai de preţ: tatăl nostru, al tuturor.
Uneori mă pierd în mulţimea de zgomote din capul meu. Zgomote care mă înnebunesc. Toate vocile spunând acelaş lucru: "Suflet; avem nevoie de sufletul tău, al unui înger decăzut."
Fraţii mei mai mari mă ignoră. Oare pentru că se cred mai buni, sau fiindcă tata a murit și sunt neajutorați? Probabil pentru că am părăsit bătălia. Mereu am fost mai matur decât ei: o adunătură de bebeluși plângăcioși. De când cu războiul, se învârt precum titirezii și nu-s în stare să omoare un amărât de demon. Nici eu nu eram în stare, dat fiind, am apelat la puterea divină, ceva ce doar Domnul avea, dar era atât de greu de găsit unul a fel ca cel în posesia Lui încât nimeni nu a încercat vreodată să caute. În afară de mine.
Și totuși acel lucru care m-a adus aproape de pieire, era un trandafir. Un trandafir roz, dar nu era așa de simplu. Rozul semnifică loialitate și putere, tocmai de aceea am avut așa mare nevoie de el. Îmi trebuia doar o petală, și îi puteam cere tatălui meu, dar asta era o insultă în fața Lui, ca și cum i-aş spune "mai nefolositor de atât nu mă puteai creea?". Am cautat timp de cinci ani acea armă, pe Terra, însemnând doar cinci secunde. Dar nu l-am găsit acolo unde voi îi spuneți casă, ci l-am găsit în cel mai crud loc probabil din tot universul: în Iad, mai exact în grădina lui însuși Lucifer.
Iadul era plin de nimfe ispititoare, cât de josnic... mă asteptam la gerberi și demoni în primire. Cu toate că nimfele erau zâne superbe, cu părul lung și mătăsos, cu acele voaluri colorate învelindu-le corpul micuț și fragil, care acum ceva timp era corpul unei tinere adulte. Îmi e milă de sufletele lor, rătăcind prin locul ăla îngrozitor și lucrând pentru niște ființe blestemate. Reusisem să intru în sera in care Satan ţinea arma şi am luat-o. I-am rupt petală cu petală şi am început să le molfăi pe rând. Simţeam că sunt din ce in ce mai puternic. Gustul dulce îmi mângâiau papilele gustative, împrăştiindu-se apoi în tot restul corpului.
A fost destul de uşor, ceea ce mi se păruse ciudat. Încercam să zbor dar aripile îmi păreu îngheţate. Dar nu se putea. Eu... eu aveam putere. Eram prins acolo, trandafirul se părea că poseda o vrajă. Mă trezisem pe tărâmul de luptă, unde îl văzusem pe tata cum era secat de puteri, de Lucifer, care cândva era îngerul cel mai bun. Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat cu adevărat. Mereu am crezut că este neînţeles. Era mai diferit, dar asta nu'l făcea mai puţin bun. Şi el a ajuns aşa din cauza puterii.
Am realizat că acel trandafir nu era cel pe care îl cautam eu, ci doar un simplu trandafir cu o vrajă destul de puternică asupra lui. Eram confuz; din nou. Am avut senzaţia de putere, iar acum mă simt iar gol. Ciuva îi place să se joace cu sentimentele. După ce i-a luat viaţa celui mai bun lucru din Univers, i-a băut sângele cu o sete incredibilă, scoţându-i apoi din buzunar o micuţă petală de la trandafirul cu pricina - probabil era ultima, căci nu era în cea mai bună stare, strivită fără milă în lupta dintre Rai şi Iad-. Lucifer a vârât-o în gură şi a schiţat un zâmbet cu jumătate de gură. Ochii îi începuseră să sclipească iar în momentul acela cerul se umpluse de norii mari şi negrii care anunţau o furtună.
"Eu sunt Dumnezeu, închinaţi-vă mie!" A strigat monstrul din faţa mea. "Acum... să ştii, Castiel, nu am admis-o niciodată, dar eşti chiar foarte chipeş. Corpul tău mi-ar fii de foarte mare ajutor." A întins mâna către mine în semn de ajutor. M-am ridicat în picioare şi i-am luat mâna, aşezând-o pe pieptul meu. Am cedat. Am acceptat. Mi-a luat sufletul.
________________________________________________
Chiar vreau să ştiu părerea voastră despre acest gen de poveşti. Ar trebui să mai fac? Şi în caz că vreţi să întrebaţi, nu, cartea nu o să mai aibă vreo continuare.
