Printre zâmbete

1.

-Deci, pana la urma de ce ati pierdut legatura?

Am privit-o bland pe micuta curioasa din fata mea, dandu-i o suvita de par dupa ureche, apoi cu un zambet micut i-am raspuns:

-Credeam ca in lumea aceasta daca iti doresti ceva foarte mult cu siguranta vei obtine acest lucru indiferent de cat de absurd este, insa nu si in cazul meu, am inteles ca e prea bun pentru mine si l-am pastrat doar in inima mea chiar daca stiam ca nu sunt singura care o face.

Ea doar ma privise ingandurata si dupa minute bune de tacere, cu vocea ei de inger, sopti slab.

-Nu cred, refuz sa cred ca istoria voastra s-a incheiat, mama mea zice ca Dumnezeu mereu are grija de oamenii buni, sunt mica, insa pot zice sigura ca in curand il veti intalni, zice ea cu lacrimi in ochi.

O priveam si mi se rupea inima, plangea pentru mine.Probabil nu trebuia sai relatez istoria mea cliseica de dragoste, insa am dorit sa ii explic ca in viata nu poti controla sentimentele oamenilor.

Fara sa zic ceva de prisos am cuprins-o strans, parca gasind o liniste sufleteasca, o sustinere si o mica scanteie de speranta ca poate viitorul mi-a rezervat cu adevart ceva frumos.   Am alungat rapid acest gand si am revenit cu picioarele pe pamant. Nu pot din nou sa ma las purtata de sperante goale, sperante care niciodata nu se vor adeveri doar cu incetul iti vor crea o gaura in suflet, o gaura pustie si singuratica unde ceea ce simti e insuportabil de dureros.

-Haide Alice, mama ta deja te asteapta.

Ea se ridica in picioare si cu pasi silentiosi parasi incaperea adaugand la sfarsit: " Totusi, destinul e destin."