1984

II

Cand să pună mîna pe clanţă, îşi dă seama că şi-a lăsat jurnalul deschis pe măsuţă. Chiar şi de aici, de la uşă, din cealaltă parte a camerei, se poate citi ''JOS FRATELE CEL MARE'' - atât a scris de lăbărţat. Ce idioţenie de neimaginat! Adevărul este, însă, că nici în starea de panică în care a intrat nu a vrut să mânjească hârtia aceea minunată închizînd cartea aşa, cu cerneala încă neuscată.

Trage aer adînc în piept şi deschide uşa. In clipa următoare, un sentiment de uşurare îl năpădeşte ca un val cald. Este o femeie palidă, care arată epuizată, cu părul ca un snop de paie şi cu o faţă fără contur.

- Aăăă, tovarăşe, începe femeia cu o voce deznădăjduită, ca un fel de scâncet. Mi s-a părut mie că v-am auzit intrînd. Credeţi c-aţi putea veni până la noi să vă uitaţi puţin la chiuveta din bucătărie? S-a-nfundat şi...

Este doamna Parsons , soţia unuia dintre vecinii de palier. „Doamnă" este un apelativ destul de prost văzut de Partid - toată lumea ar trebui să-şi spună „tovarăş" şi „tovarăşă" - , dar cu unele femei îţi vine pe limbă instinctiv. Doamna Parsons este o femeie de vreo treizeci de ani, care arată, însă, mult mai în vârstă. Parcă ar avea praf în ridurile de pe obraji. Winston o urmează pe coridor. Asemenea reparaţii de amator sunt pentru el un motiv de enervare aproape zilnică. Blocul Victoria este vechi, construit prin 1930 sau aşa ceva, şi se dărăpănează pe zi ce trece. Tencuiala plesneşte tot timpul pe pereţi şi pe tavane, ţevăria crapă la fiecare ger mai tăios, acoperişul lasă apa să se scurgă ori de cîte ori plouă sau ninge, instalaţia de încălzire funcţionează, de obicei, la jumătate din capacitate - asta cînd nu este închisă de tot din motive de economie. Reparaţiile, afară de cele pe care ţi le poţi face de unul singur, trebuie să fie aprobate de nişte comisii unde se ajunge cu greu şi cărora li se întâmplă să amâne cu câte un an sau doi chiar şi înlocuirea unui geam spart.

- Ştiţi, Tom nu e acasă, îi explică doamna Parsons.

Apartamentul familiei Parsons este mai mare decât cel al lui Winston şi tot dezordonat, dar din alte motive. Totul pare dărâmat şi călcat în picioare, ca şi cum tocmai a trecut pe acolo vreun animal mare şi brutal. Pe jos, peste tot, stau împrăştiate accesorii de sport - crose de hochei, mănuşi de box, o minge de fotbal spartă, o pereche de pantaloni scurţi, transpiraţi şi întorşi pe dos, iar pe masă tronează un teanc de farfurii murdare şi nişte caiete soioase. Pe pereţi sunt atârnate steaguri roşii - al Ligii Tineretului şi al Spionilor - şi un portret al Fratelui cel Mare, în mărime naturală. Miroase a varză călită, aşa cum miroase în tot blocul de obicei, dar duhneşte şi mai acru a transpiraţie, un miros care vine - nu e foarte limpede cum, dar îţi dai seama de asta de la primul iz - de la transpiraţia cuiva care nu este de faţă.

Într-o cameră de alături, cineva se străduieşte, cu un pieptene şi o bucată de hârtie igienică, să ţină isonul muzicii milităreşti care încă se mai difuzează la tele-ecran.

- Ştiţi, copiii..., explică din nou doamna Parsons, aruncând o privire oarecum temătoare spre uşa camerei de alături. N-au fost afară azi, aşa că sigur că...

Aşa vorbeşte doamna Parsons de obicei, se opreşte brusc în mijlocul propoziţiei. Chiuveta din bucătărie este plină aproape până sus cu o apă împuţită, verzuie, care miroase a varză mai tare decât orice altceva. Winston se lasă în genunchi şi se uită la sifon. I se face silă că trebuie să pună mâna pe aşa ceva, iar aplecatul este pentru el un calvar - în orice moment l-ar putea apuca tuşea. Doamna Parsons se uită la el neajutorată.

- Sigur, dacă era Tom acasă, o repara el cât ai bate din palme, zice ea. Lui îi plac treburile astea. E-aşa de îndemânatic, Tom al meu...