Victoria înaripată

Capitolul 2: Trezit la realitate

Atent eram la cea mai mică mişcare făcută de o ființă umană. Dacă vedeam ceva ce e ne la locul său în oraşul în care trăiam era faptul că toți preferau să se uite la ograda vecinului, ci nu la ei, adică când băieții din oraş mă vedeau mic. Aşa era; mă vedeau prea mic şi neînsemnat. Atunci îmi veneau în minte stăruința pe care o aveau mama şi tatăl meu ca eu să mă înalt spre cer, dar tot la statura de acum am rămas. Eram un om mic într-un oraş în care totul pentru mine era mare. Era acel moment când aveai nevoie de un model în viață. Era acel moment în care îl doream pe tata cu mine.

- Mamă, tu ştii ce îmi lipseşte şi am nevoie? i-am zis eu mamei pregătit fiind să îi spun apăsarea mea cea mai mare.

- Nu ştiu ce vrei să zici, adică ai tot ce vrei! spuse ea cu vocea ei caldă.

- Nu e vorba de un lucru, un obiect anume, ci de tata.

- Nu se mai întoarce, din păcate, dar rămân, zise ea mangâindu-mi mâna.

Ştiam că degeaba m-am eliberat în fața ei, căci ştiam că nu mă va înțelege. Ea habar nu avea cum e să treci pe lângă copii pe care să îi vezi cu tații de mână, iar eu să stau cu imaginea şi amintirile lui în mintea mea. Degeaba zicea mama că pozele şi amintirile lui rămân că pentru mine conta cel mai mult prezența persoanei lui, iar asta nu întrecere pozele sau orice altceva aduce aminte de el.
Pentru un moment, mama a dispărut de lângă mine lăsându-mă doar cu gândurile mele, sau cel puțin asta credeam eu până când spusele mele au fost auzite, iar eu am auzit o voce care îmi zicea astfel:

- Rămâi cu visele şi gândurile tale, iar într-o zi vei ajunge chiar preşendite!

- Adică, nu e greşit să visezi? mă întrebam eu.

- Nu, atât timp cât revi şi cu picioarele pe pământ, răspunse acea voce.

- Cine zice asta? am rostit uşor speriat.

Chiar aveam presimțirea că m-am cufundat în gândurile mele şi că purtam un dialog cu a mea conștiință, dar când m-am întors am văzut o fată cu un păr mai mult brun decăt şaten, după aspectul pielii indiancă, dar cu accent american şi cu nişte ochi ciocolatii. Ea stătea cu o vioară în mână pe pragul scării unui local la care eu şi tata mergeam mereu când nu ne închipuiam pionieri, marinari sau temerari veniți din Jungla Amazoniană.

- Păi cine altcineva decât Teresa Banjaree; o fată aeriană care se vede mâine ca fiind noul preşedinte al țării? zise ea hotărâtă.

- Este posibil aşa ceva? mă întrebam eu.

- Dacă visezi şi faci tot posibilul să se întâmple se poate întâmpla orice.

- Da, dar tu din câte văd şi am auzit de la lume, tu provi dintr-o familie bogată, eşti arogantă, trăiești mereu în lumea ta proprie şi ai tot ce vrei tu.

Eu aşa ştiam că este ea, conform spuselor oamenilor. Poate s-o fi mutat ea de 2-3 săptămâni cu părinții ei în O'Hare, dar oamenii şi-au făcut repede o părere despre cine este ea.

- Un om cu fantezii în cap nu înseamnă neapărat că e fițos, aşa că nu încerca să judeci un om fără ca măcar să-l cunoşti, spuse ea.

- Nimeni nu ajunge preşedinte peste noapte. Trebuie să muncești şi să fi din America să ajungi preşedinte, i-am zis eu în speranța că poate îi voi opri gura.

- Poate că da, dar tu crezi îl poți reduce pe tatăl tău din morți!? mă întrebă ea.

- Dar ce, acum nimeni nu-i mai poate fi dor de cineva anume? am întrebat-o eu, uşor deranjat de afirmația ei.

- Vezi această vioară? mă întrebă ea fără măcar a răspunde la întrebarea ce i-o adresasem.

Simțeam în inima mea ceva rece, dar era vară. Simțeam ceva necurat la ea, dar nu ştiam ce sau poate erau vedenii? Nu puteam decât să îi răspund la ce m-a întrebat acea fată zicându-i astfel:

- O văd, nu sunt orb, totuși o văd a fi ceva neînsemnat.

- Vezi tu, chiar dacă nu poate fi un violoncel şi nu cântă perfect alături de prietenul ei arcuş, ea poate forma o orchestră simfonică împreună cu suratele ei care dețin corzi. Aşa şi tu alături de familia ta ai un grup de apartenență, iar lipsa tatălui tău din acest grup creează doar un gol şi tu, ca persoană oricăt de scund ai fi contează mintea pe care tu o deții şi felul tău de a fi, spuse Teresa căutându-mi puțin la a sa vioară o melodie ce pentru mine era ca o alinare.

- Înțeleg ce vrei să spui, dar poate acea vioară ar cânta perfect dacă ai avea exercițiu şi talent.

- Nu contează aici talentul, poate puțin exercițiul contează, dar uneori chiar şi în muzică mai ai scăpări prostindu-te puțin, când nimeni nu te observă. Ideea este că nu trebuie să te uiți în gura celor care râd de tine şi să continui să speri că totul va fi bine, căci dacă vei avea încrederea ce te ajută să uiți ce zic alții, viața de dincolo de moarte va fi mai bună, îmi spuse ea ridicându-se în picioare.

- La naiba cu încrederea asta! Nu sunt în stare de nimic şi nici nu mai am un model în viață şi nici că voi mai avea pe cineva aşa cum a fost tata, iar o viață dulce nu poți duce cu o mamă ce nu te înțelege de nici o culoare şi o ține doar pe ale ei, spusem eu, parcă eliberând ceea ce țineam în mine.

- Dar ea măcar te iu...

Chiar când fata a mai vrut să zică ceva mama m-a luat de mână şi m-a dus acasă în zările de dincolo de curtea noastră, adică acasă. Înainte ca mama să mă apuce de mână, m-a prins uitându-mă cu ochii lar deschişi spre acea fată, iar mama îmi spuse:

- Fiule, nu te mai holba aşa la bieții oameni ai străzii, căci chiar şi ei un rost şi un viitor pe lume.

Parcă mama era schimbată ca persoană şi puțin la modul de a gândi. Poate fata aceea a avut o legătură sau doar încep să nu mai văd atât bine. Poate acea fată m-a hipnotizat, dar ce-i drept, vedeam limpede şi clar faptul că acea fată, deşi adolescentă părea şi mai era şi bogată vorbea pe limba mea. O înțelegeam, iar eu nu o vedeam ca pe o străină, ci ca pe cineva apropiat care trăiește vorbind prin muzica ce o cânta la simplă vioară ce pentru ea era un contrabas. Ideea era că exista cineva care gândește ca mine şi care se vede mare chiar de mâine sau poate eu îmi imaginam că există o versiune a mea ce rar vezi la fiecare colț de stradă? Nu. Nu era aşa! Pentru prima oară eram treaz şi cu picioarele pe pământ. Dacă nu aş fi fost treaz în această zi nu aş fi văzut lumea în care trăiesc.