Victoria înaripată

Capitolul 6: Unind constelații

Privesc aceleaşi cer în fiecare nopate. Același cer pe care îl privesc şi ceilalți ca mine, dar nimic nou nu răsare.
Gândurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna în constelaţii, dar poate eu nu mă gândesc destul sau nu am capacitatea de a gândi destul având în vedere faptul că sunt şi mereu voi fi prea mic pentru orice. Sau poate e altceva la mijloc? Cred că nu mai pot gândi şi nu mai pot avea încredere în mine de când tata nu se mai întoarce.
Ai o singură alegere în această lume, cred eu, cea de a alege felul în care spui poveştile triste, iar eu mi-am pierdut harul acesta şi nu mai am cui să mă descarc. Dacă aş avea capacitatea de a-mi pune o dorință mi-aş dori ca măcar o dată pe an cei pe care i-am pierdut să reînvie şi să ne putem bucura de prezența şi timpul petrecut cu aceşti oameni, dar din păcate umea nu este o fabrică de dorinţe.
Ca în fiecare noapte auzeam scările scârțăind sub greutatea papucilor mamei care călcau apăsat. Mereu urca să vadă ce fac eu sau să audă ce îi zic conştiinței mele. 

Adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta țărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi privelişti văzute şi revăzute de enşpe mii de ori.

- Revino la realitate! auzeam vocea mamei zicându-mi să las visele că acestea nu mă vor purta decât pe ape tulburi.

- Nu pot! E harul meu şi menirea mea, i-am zis eu mamei în acea seară.

- Nu e o menire. E doar o fantezie, dar nu îți poți da tu seama pentru că tu chiar şi atunci când eşti treaz eşti de fapt somnambul.

- Nu mai minții! Spune adevărul cel adevărat. Spune-mi că sunt prea mic pentru orice, i-am zis ştergându-mi puținele lacrimi de pătură.

- Pot spune asta, dar nu mă lasă sufletul. Adevărul cel adevărat este că ție îți lipsește ceva anume. Alții plâng când dau cuiva o jucărie, tu plângi cu un ochi că tatăl tău nu mai este şi râzi cu un altul pentru că în fantezia ta el este viu.

Atunci nu mai ştiam ce să-i răspund. Era clar că mă cunoștea mai bine decât oricine. Nu mai aveam nici un dubiu!

- Fiule, ştiu că e greu şi apăsător să încerci doar să treci peste această pierdere. Crezi că pentru mine, ca adult este uşor? Nu, dar ar trebui să acceptăm că moartea este probabil trezirea din viaţă, rosti mama strângându-mă în brațe.

Atunci, ea s-a aplecat asupra mea pentru un ultim pupic pentru ziua aceasta şi pentru a mai zice încă ceva.

- Să nu dormi prea mult. Când dormi, nu-ţi dai seama de nimic, pentru că somnul, într-un anumit sens, seamană cu moartea, dar mai dulce. Singurul lucru pe care îl ştii atunci când dormi e faptul că tu trăieşti o fantezie undeva, în  lumea ta, în capul tău, iar aceste lucruri rămân în tipărite în mintea ta şi atunci când te trezeşti pentru că nu faci diferența dintre vis şi realitate, zise ea închizând încet uşa.

De mic mă vedeam geniu, un om care salva pe oricine din orice primejdie, dar acum mă văd geniu, deşi nu ştiu ce voi ajunge.
Deodată, mi-a venit pur şi simplu în minte acea corabie, o machetă care poate că nu era atât de reală ca cele din filme, dar era aproape ca şi scoasă de dintr-unul. Corabia stătea neclintită pe masă în timp ce eu neam punctele de cerul înstelat. Acea cârpă de păpușă sau ce o fi era tot acolo unde fusese acum 2 sau 3 seri când am văzut-o.
Trezit sau nu, ştiam că mâine voi fi doar un zombie cu un ceas, pe care aş vrea să îl dau înapoi cu 3 luni măcar, dar gândindu-mă la asta am adormit buştean. Încă o victimă a aceluiaşi vechi şi monoton vis în care tatăl meu trăia, iar eu şi el eram ba super eroi ori salvam vestul sălbatic de bandiții cei răi.
Gândurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna în constelaţii deoarece sunt prea multe şi prea vaste.
Îmi era totuşi dor să văd valurile mişcându-se pe timp se furtună într-o mare agitată. Îmi era dor să văd ceva ce pentru mine era sinistru, deşi nu înțelegeam de ce nu mai pot vedea ape sau ceva legat de visul cu corabia.
Dacă nu voi vedea apă tărâmul alcătuit din arhiva fanteziilor va muri încetul cu încetul dispărând pentru a deveni o negură a uitării.
Poate că ar trebui să deschid ochii şi să cred că totul a fost şi va fi un coşmar.
Acum, în clipa de față cred că m-am gândit prea mult la o singură persoană şi într-o singură lume lăsând un oarecare dezinteres acelei corăbii.
M-am lăsat controlat de propria-mi conştiință ca mai apoi să fiu doborât de aceasta?

Când dormi, scapi hăţurile puterii şi statul merge anapoda. Regii n-ar trebui să doarmă niciodată. Ei mereu trebuie să aibă grijă de tot şi toate.

Când m-am am încercat să mă trezesc din acel coşmar corabia mi-am închipuit-o a fu pe masă , dar dispăruse acea păpușă din cârpe rămânând doar un lanț auriu pe care nu l-am văzut în viața mea.  Ce căuta acea bijuterie la mine? Simțeam că am mai văzut acel lanț, dar nu ştiam unde. Bănuiam că acel lanț avea legătură cu acel cântec de vioară pe care nu mi-l mai puteam aminti. Ştiam doar că mi-am construit o fortăreață departe de lumea reală în care eram captivul propriilor vise şi amintiri aduse de scânteia care a reînviat trecutul în mintea mea pentru ca eu să îl transform în posibil viitor, un viitor de la care aveam mai multe dorințe referitoare la mine, deşi imaginile fanteziilor mele narau altfel povestea!

- Asta-i viața ta deci, ia ce vrei şi găsește o cale de a pleca pentru a-ți trăi viața şi lasă totul în urmă, îmi zise conştiința care în mintea mea era exact ca mine doar că avea o mărime mult mai mică.

- Ce vrei să fac? am întrebat eu în aşteptarea unui răspuns de geniu.

- Strigă şi lasă totul să iasă afară ca umbra ta să deschidă uşa spre un tărâm mai real decât cel în care te aflii azi sau cel în care vei fi mâine, se auzi răspunsul conştiinței.

- Cum să fac asta? Mai bine zis, ce trebuie să fac?

- Aruncă-te în abisul disperării că mie tot nu îmi pasă. Menirea mea e să te fac să judeci singur ca mai apoi să arunci totul uitării.

Am vedenii, dar tot trebuie să aflu cum trăiesc şi scap de acest moment odată şi odată. Nu e momentul să las conştiința să mă prindă ascuns în spate. Am ajuns pe întunericul de pe fundalul pusderiei de stele, iar acum trebuie să ies pe lumina călăuzei din mintea mea pe care trebuie să învăț cum să o stăpânesc.

Îmi cer iar scuze că am întârziat acest capitol, dar am avut nevoie de inspirație pe care abia azi a mai răsărit. Doar nu aveam de gând să postez un capitol de 300 şi ceva de cuvinte. Tot aş fi găsit într-o melodie ceva inspirație aşa cum am găsit şi azi. Sper ca totuși să vă placă acest capitol!