Tempest

Prolog

   Mergea prin pădurea întunecată, ferind adesea crengile copacilor ce o împiedicau să înainteze. Vântul bătea. Bătea frunzele; îi bătea buclele frumos aranjate. Rochia albă, cu model floral (tipică stilului ei vestimentar) avea pete de toamnă: frunzele... Respira uşor, calm, în ritm cu vântul. Pierduse atâta timp cu scoarța de molid şi de fag încât simțea că este una cu pădurea. Da, chiar era una cu pădurea. Păsările de noapte, vântul bătând printre frunze, şuierând, greierii cântând a lor serenadă. Era minunat! De cât timp oamenii s-au luptat pentru teritorii... Nu au observat niciodată măiestria lumii aşa cum este ea: plină de pace, funcționând pe mai multe legi proprii. Oamenii ăştia... Cele mai groaznice făpturi ce au putut exista vreodată!

   Credea că se pierduse. Credea că nu va mai scăpa cu viață din asta. Credea... Nu, era sigură că va muri. Totuşi, nu-i păsa. Nu-i mai păsa de nimic, nu-i păsa de viața ei, de elevii ei, de... ea. Se simțea drogată de mirosul de răşină, de iarbă, de pădure, şi de imaginea lui în minte, imagine ce o amețea şi o îmbăta de amor. Era dispusă să facă orice pentru el, absolut orice. O fii un fel de sindrom? Cui îi pasă!? El e mai minunat ca niciodată, nici nu-şi poate închipui cât de toantă putea fii să-l urască. Îl adoră!

   Înaintând, păşeşte printre două trunchiuri de copac şi dă de o poiană uriaşă ce părea perfect rotundă. În mijlocul său data un conac impunător, din piatră. Locul era sumbru. Aerul devenise lugubru, însă nu suficient de lugubru pentru a o convinge că trebuie să se oprească. Încearcă să împingă porțile metalice cam cât două staturi de om. Erau deschise. Simte un miros ciudat, îl cunoştea dar nu şi-l amintea. Bate în uşă: şi ea la rândul ei, era deschisă. Păşeşte şi atinge tablourile prăfuite aşezate pe pereții tapetați cu un model regal, pe care-l mai văzuse la Cornshire, casa ei părintească. Îi era dor de ea, şi de familia ei. Îi era dor de ea. Îşi aminti că de ea îi pasă: de ea şi de amețitorul el ce o întâmpină din salon, aşezat pe sofa. Nici nu realiza că deja păşise în salon; fusese cufundată-n gânduri. Era gol. Acesta se ridică şi se aproprie spre ea. Se uită în ochii ei. Ochii lui erau de culoarea sângelui, o hipnotizau. Voia să se dăruiască complet lui, trupeşte şi sufleteşte: cu totul, întreagă. O trânteşte cu capul de mobilierul victorian atât de tare, încât simțea un lichid călduț ce-i curgea din creştetul capului pe gât în jos. Aceasta gemu de durere.

   - Nu îți place, iubito? o întreabă, schimonosindu-se încercând să pară mieros.

   - Ba da, dar - aceasta trage două înghițituri de aer rapide, ca nişte suspine - să ştii... Voiam să spun că da, îmi place, dacă te face fericit, stăpânul meu.

   - O ador!!! strigă cu o voce ca de demon, şi repetă să o lovească pe tânăra frivolă cu ceafa de mobilier, după care de perete.

   Aceasta nu schița niciun semn de durere, mima plăcere orgasmică până în punctul în care căzu leşinată la podea. Simțea durere profundă, însă plăcerea era mult mai presus decât durerea. Uşor, uşor, începea să simtă cum se scaldă într-o băltoacă de lichid cald, precum şi corpul apetisant al lui deasupra ei, muşcându-i cu nebunie sânul stâng şi gâtul. Se simțea, pe deoparte, violată, însă adora faptul că el era fericit (şi era, auzea în mici frânturi râsul lui de isteric micuț şi adorabil).

   Era sânge. Mirosul era sânge. Domnişoara Tempest sângera, sângera rău. Bărbatul gemea, schițând plăcere maximă. Gemea morbid, era înfiorător.

Ceea ce nu ştiau nici Tempest, nici bărbatul ce nu părea în toate mințile era că eleva stranie, pe care toată lumea o urăşte şi o arată cu degetul: Johanne Britsberg, era în capătul holului, privindu-i cu stupefianță. Văzuse destul de multe cât să tragă concluzii concrete. Era cert că ei nu erau oameni. Era cert că era ceva mai mult, ceva pe care Johanne îl va afla. Ceva pe care trebuia să-l afle.