Tempest

Capitolul I: Hellen

  - Dragă, trezeşte-te! spune Katerina Britsberg, bătând elegant într-o ceaşcă cu lapte şi miere cu ajutorul unei lingurițe speciale, cu capătul alungit.

   Katerina Britsberg era o femeie suplă, foarte elegantă şi atrăgătoare din toate punctele de vedere. Avea nişte cârlionți aurii ce-i curgeau ca nişte valuri pe umeri. Avea o frunte lată şi nişte sprâncene frumos-pensate. Ochii de culoarea abanosului luceau veseli şi ofereau o senzație de bucurie perpetuă, unii ar fi spus chiar anormală. Nasul îi era alungit şi îngust; îi dădea un augur de intelectuală. Buzele-i cărnoase puțin mai jos de nări au o culoare rozalie foarte plăcută. Avea pomeții proeminenți şi o fizionomie care o făcea să pară făcută pentru a purta ochelari. Dinții îi erau galbeni de la fumat iar unghiile nu-i erau îngrijite, însă nu o interesa: avea încă un aer de persoană remarcabil de elegantă.

   Era o ființă adorabilă, toată lumea o iubea (ori aşa credea ea). O pasiona arta, fapt pentru care are un salon special amenajat: "colțul artistic", cum îl numeşte, doar pentru a se recrea în ale sale picturi abstracte.

   Avea origini nemțeşti. "Mă trag din Spartzmayer, familie de seamă din Berlin pe la sfârşitul secolului XIX. De la ei am moştenit dragostea pentru arhitectura gotică şi mobilierul vechi", după cum aceasta afirmă de fiecare dată când are musafiri sau când se află în dialog cu persoane noi.

    Era obsedată de curățenie, nu suporta să vadă clanțele aurite ale uşilor neşterse de cel puțin trei ori pe zi. După cum era obsedată de curățenie, era obsedată şi de sănătate, motiv pentru care o trezeşte pe Johanne în toiul dimineții pentru a-i bea "compoziția miraculoasă", pe care a învățat-o de la mama sa: "Eu am băut asta timp de 4 ani consecutiv când eram în jurul vârstei tale, şi uite că nu am avut niciodată probleme grave cu sănătatea"; adevărul este că o astfel de persoană chiar n-ar avea cum să aibă probleme din acest punct de vedere, David o numeşte vânătoarea de boli. Ba chiar face şi adesea glume, insistând adesea pe enunțul retoric: "Ți-ai greşit cariera, scumpa mea!", ea răspunzându-i de fiecare dată cu un "David!" apăsat.

   Totodată, era obsedată şi de educația fiicei sale, unicei sale fiice, căreia i-a îndesat cărți pe gât de când s-a născut. De bebeluş aceasta îi citeşte tot felul de poveşti, fapt pentru care nu-i de mirare că micuța Johanne a ajuns să ştie să citească, şi să adore asta încă de la vârsta de patru anişori.

  Camera ei era o bibliotecă. Nu, nu în miniatură. Era o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului! Toți pereții erau ocupați de rafturi burduşite de cărți de tot felul, excluzând cei care erau ocupați de dulapul său cu haine şi de biroul ocupat de computer şi cărțile sale aranjate în ordine alfabetică în funcție de materie. Pereții erau pictați, reprezentând trunchiuri de copaci pe un fundal verde pal, însă radiant, ce oferea camerei un aer de sanctuar de relaxare. Tavanul era alb, avea modele florale ieşite în relief însă erau albe ca restul tavanului. În mijlocul său se afla un candelabru elegant care, cel mai probabil, cu o simplă tropăială pe podelele uşor şubrede l-ar fi răsturnat şi ar fi dus la pedepsirea fetei timp de o lună (pedepsele mamei ei erau foarte dubioase, îi înterzicea să citească şi o obliga să iasă afară cu prietenii, ceea ce i se părea extrem de absurd).

   - Mersi, mamă! se întinde Johanne şi încearcă să-şi țină din răsputeri ochii deschişi.

   - Dragă, de câte ori ți-am zis să nu mai foloseşti cuvântul acela pentru a mulțumi. Spune şi tu "mulțumesc" sau şi mai simplu, "danke".

   - Dar... Uf, bine: Danke schön! Mulțumită?

   - Perfect, scumpa mea! exclamă ea, citindu-i-se satisfacția pe chipul rigid.