Patru pereţi, în care totul este insuportabil. Un miros închis, stătut ce nu poate fi aerisit prea des. Patru pereţi şi o uşă, pereţi scrijeliţi cu diferite numere, litere, cuvinte, semne de ajutor. Ea tace într-un colţ, înfăşurată într-o pătură turcoaz căptuşită cu blăniţă.
Tavanul mai că să pice, sau cel puţin aşa părea, dat cu o vopsea ieftină într-un singur strat. Podeaua rece şi goală, neîmbrăcată, scârțâia sub presiunea produsă de picioarele firave ale fetei.
Două mici crăpături în peretele exterior, mici pătrate ce lăsau ca razele soarelui să străpungă întunericul monoton. O bucată de material, rupt pe din două, era atârnat la fiecare pătrățel ca drept perdea. Două pături de o persoană erau lipite şi aruncate într-un colţ al camerei.
O simplă măsuță din lemn de nuc, mai anima puţin răceală din acea temniță. Pe ea erau aşezate câteva poze cu diferiți copii ce păreau fericiţi apoi de asupra un geam ce le presa. Ce reclamă falsă, totul era de faţadă, o clădire imensă de afară şi atât de strâmtă din interior încât te sufocai, între cei patru pereţi ai camerei în care erai repartizat. O clădire colorată într-un roz pal şi decorată cu un mare afiş alb pe care era scris cu un roşu aprins „Spitalul de boli mintale Insane Asylum susţine ideea fericirii”. Jalnică reclamă, jalnică falsitate, odată intrat ţi-ai fi dorit să putrezeşti într-o închisoare, alţi patru pereţi dar mai călduroşi. Copii, adolescenţi, neînţeleşi şi judecăţi, aruncaţi ca pe nişte gunoaie şi de multe ori... de proprii părinţi.
Aerul era fără vlagă, stins, uitat, mort. Cu ochii înlăcrimaţi îşi strânse picioarele mai tare la piept. Auzii zgomote, ştia că era ora medicamentelor, pupilele i se dilatau precum unei pisici, mâinile lungi şi subţiri îi tremurau mai rău ca unei bătrâne, irişii căprui îi erau şterşi, buzele subţiri îi erau uscate şi rănite. Vânătăi purpurii îi invadau trupul firav ce era acoperit doar de o bucată de material din bumbac de trebuia să constituie o rochie. Picioarele ce şi le simţea reci erau înfăşurate în cearşaful ce odată fusese alb, şosetele şi tenişii fiind frumos aşezate lângă acel ceva ce se numea pat. O fantomă, părea o fantomă cu corp scheletic lipsit de vlagă şi putere, parcă i se şi vedeau oasele legate prin ligamente ce pe zi ce trece erau mai slăbite, precum balamalele unei uşi neunse.
Clanţa scârţâie şi puteai jura că îi auzi sângele ce pulsa din ventriculul drept în artera pulmonară, o melodie uşor sărată şi amară de culoare roşie. O asistentă puţin plinuţă şi trecută de 30 de ani ţinea în mână o tavă de metal pe care erau aşezate 3 pastile şi un pahar de apă, ciobit în unul din colţuri. Femeia o îndemnă cu privirea, iar ea doar privea în gol. O apucă brutal de mână şi o trase afară din pătură, picioarele lovite şi rănite cu aceleaşi vânătăi purpurii şi albastre, uneori chiar verzi, apărură. Luă paharul, iar mâna îi tremura făcând câţiva stropi să îi ude tricoul, femeia îi aruncă pastilele pe pat şi aşteptă să vadă cum le dădea pe gât.
- Ai noroc că ţi se oferă apă, cu o superioritate imensă îşi dădu ochii peste cap şi pufni dispreţuitor. Bătu cu tava în pat făcând-o să se cutremure, îşi muşcă buzele şi mici şiroaie amare îi inundară papilele gustative, gustul fiind amplificat de pastilele cu care încă nu se obişnuise.
O privii atent până când înghiţii cu noduri medicamentele prescrise. Uşa impunătoare se închise la loc, închisă între cei patru pereţi.
