Îşi strânse picioarele la piept fugind într-un colţ al celor patru pereţi, privindu-l pe străinul ce îi invadase camera.
- Ce loc strâmt, pufni, era cu un cap mai mare ca ea şi o speria. Auzi, m-au închis cu o nebună.
Se uită nervoasă la el, parcă voia să îi sară la gât, în schimb îşi muşcă buza şi speră să plece mai repede. Dar cine intra nu mai ieşea, nu putea să o închidă cu, el. Cine era el? Era trimis să îi curme suferinţa, o putea ajuta să scape, îşi dădu ochi peste cap ştiind că nu putea ieşii nimeni şi că ipotezele pe care le crea erau egale cu zero. Nu era o nebună, nu putea fi o nebună, ei erau nebunii, erau monştrii.
- Deci Sophia, accentuă numele făcând-o pe fată să se cutremure neştiind de unde cunoaşte acest detaliu, cum ai fost diagnosticată?
Tăcu, uitându-se în cealaltă lume ce era despărţită printr-un zid, bila de foc cădea încet pe cerul colorat, apusul era cel mai frumos lucru pe care îl vedea, apoi luna urca pe cer şi era singură ce lumina slab încăperea. El îşi încordă maxilarul şi tot aştepta un răspuns, văzând că nu îl primeşte se aşeză pe pat privind tavanul, fata se ridică uitându-se la el.
- Este patul meu, şoptii fata făcând un contact dur cu ochii albaştrii ai băiatului. Cum am fost diagnosticată nu te priveşte, am să putrezesc aici alături de tine, pentru că cine intră nu mai poate ieşi, aşa că vei avea destul timp să cunoşti totul, fiecare ţipăt la miez de noapte, fiecare semn de pe pielea mea albă, totul. Vii aici cu un aer superior şi ai impresia că ştii totul, dar de fapt eşti doar o victimă, doar un fluture prins într-un borcan pentru a se asfixia încet, ca mai apoi să fie dat model pentru copiii ce încearcă să o i-a pe căi greşite, ei cred că noi alegem să fim aşa, dar se înşeală, noi...
- Voi! Pentru că eu sunt complet normal.
Privirea-i era nesigură, mâinile lui tremurau, fata începu să râdă isteric făcându-l să tresară.
- Eşti un prost, ai impresia că ştii totul când de fapt nu ştii nimic, totul e o iluzie.
Palma lui se lipii de obrazul fetei, apoi el începu să îşi ceară scuze. Privirea ei oferea ură, iar stările ei oscilau atât de des încât acum te poate omorî, iar data viitoare nici un deget nu va putea ridica.
- De ce m-ai făcut prost? O întrebă trecând peste faptul că o atinsese, iar ea simţii mai mult decât durerea impactului. O atinsese.
- Ce ai face dacă persoana pe care o iubeşti te-ar lăsa?
- Aş lăsa-o să plece, normal.
Pufni şi se retrase în patul mizerabil, trăgând peste ea pătura, avea puţin timp până când o va lua razna din nou, sau un alt sentiment va pune stăpânire pe ea, nu le putea controla.
- Eşti prost, ai văzut? Îi făcu semn să se aşeze lângă ea, iar el îi urmă ordinul. Dacă pleacă, luptă altfel tu clar nu o iubeşti. De ce să o laşi să plece aşa? Luptă pentru ea, să fie a ta nu a altcuiva, eşti patetic crezând că îi faci bine lăsând-o să plece. Oricum nu are sens, suntem închişi aici şi singură iubire va fi ora 22 când avem duşul, dar se termină repede, crezi că asta e oribil? Stai să vezi mâncarea, dacă ne pun să împărţim acelaşi pat poate şi mâncarea va fi la fel, încearcă să ne omorâm între noi, poate, oricum nu îi interesează.
În tot timpul ăsta o privea, cum schimba subiectele între ele, cum tonul i se ridica şi pupilele i se dilatau, vocea iar îi tremura. Întunericul puse stăpânire pe cameră, iar asta însemna că se aproprie timpul duşului.
- Stai mereu aproape de mine sau te vei pierde în mulţime, toţi merg jos, însă noi suntem repartizaţi la baia de pe etaj, la sfârşitul culoarului, nu poţi sta mult şi trebuie să te speli bine, se poate să nu avem apă caldă.
Nu dădea ordine, doar îl ajuta. Sofia îşi masă abdomenul, încercând să acopere sunetele stomacului ce se plângea, îşi muşca de câteva ori buzele uscate şi rănite, simţind din nou gustul amar că de fiere în gură. Un mic sunet şi uşa rece se deschise, fata sării ca şi cum nicio parte a corpului nu o durea, deşi era contrariul, l-a apucat pe băiat de marginea descusută a tricoului trăgându-l mai aproape şi îşi prinsese bluza cu mâinile lui, având grijă ca mâinile lui să nu îi atingă pielea, altfel ar fi paralizat iar corpul i-ar fi cedat.
„Îl vrei, vrei să îi simţi fiecare centimetru al pielii, vrei să păcătuieşti, vrei să te ţină în braţe.”
„Nu acum” se rugă fata de mintea ei bolnava, „vă rog nu acum”. Îşi continuă drumul, palpând pereţii coridorului precum un orb, simţind umezeala dar trecând peste asta aproape că ţipă de fericire când ajunsese, iar căldura apei o lovii, aveau apă caldă, iar lumina era aprinsă. Un singur perete din plastic îi despărţea, Sofia nici că ar mai fi privit în urmă, şi-a pus hainele undeva pe un băţ ce constituia un suport, iar apa caldă făcu contactul plăcut cu pielea ei. Poate avea să răcească având în vedere diferenţele de temperatură, dar nu îi pasă, apa caldă era ca o minune. El era mai înalt că bucata de plastic, dar nu îndrăzni să tragă cu ochiul, Sofia îi observă respectul şi zâmbii, iar acel zâmbet parcă îi trecu prin corp, se gândii că ea nu a făcut aşa ceva niciodată. Acel niciodată însemnând de când a fost închisă.
Şi-a strâns hainele şi le-a îmbrăcat rapid pentru a păstra o parte din căldură. L-a aşteptat după colţ pe noul ei prieten, căci în mintea ei naivă asta îi era. I-a privit cât a mai avut parte de lumină, părul ud şi ciufulit şi inima îi bătea din ce în ce mai tare, s-a mulţumit cu cele câteva secunde şi i-a pus mâinile la loc pe tricou.
- Am învăţat drumul, i-a şoptit iar ea a strâmbat din nas însă nu îi dădu drumul la bluză ci o strânse mai tare.
Şi o iubire între patru pereţi ar putea constituii un imposibil, un demon compatibil cu un altul, doi nebuni fiindcă ştia că asta erau până la urmă, aşa erau catalogaţi iar ei nu aveau dreptul la o contrazicere.
- Cum ai ajuns aici? Îl întrebă înfăşurată în jumătatea ei de pătura la capătul opus al patului.
Îşi luă aerul necesar pentru un mic discurs.
- Tatăl meu s-a săturat de stările mele, s-a săturat să îi fie ruşine de propriul copil. M-a aruncat aici, am crezut că va fi mai bine să scap de predicile lui, însă aparent am dat din rău în mai rău, a stat puţin să asimileze şi s-a gândit dacă şi ea este ceva rău. Mi se pare curios faptul că îţi spun toate astea.
S-a prefăcut că a adormit şi n-a mai scos niciun cuvânt, iar cu ajutorul unei vagi idei de lumină dată de lună l-a văzut cum închide ochii. Poate afecţiunea este un drog, iar ei nu îi plac drogurile, dar un drog tot drog rămâne. Îşi simţea fiecare parte a corpului rănită, fiecare vânătaie parcă îi pulsa şi o făcea să se zvârcolească.
„Venim după tine. De ce te atingi de el. Haide spune. Nu e al tău. Îl vei omorî dacă te apropii. Eşti doar un gunoi.”
„Nu este adevărat” şoptii fata.
„Un nimic. Îi omori pe toţi. Nu ai milă. Sinuciderea te aşteaptă. Fă-o. Vei scăpa de noi aşa.”
- Nu vreau să omor pe nimeni, nu sunt rea, terminaţi vă rog!
- Eşti bine?!
