Se târî până la uşă luând tava rece din metal pe care era aşezată o farfurie din plastic, aceeaşi mâncare în fiecare zi timp de o săptămână, apoi o altă surpriză te aştepta. Niciodată nu ştia ce mănâncă cu adevărat, dar era sigură că dacă se va impune va ajunge mai rău decât era. O furculiţă din acelaşi material ca farfuria o ajuta să ducă mâncarea la gură. Şoptii o înjurătură când mâncarea prea fierbinte îi arse limba, a lăsat furculiţa jos dar ştia că nu poate ţine tava până când vrea ea, jumătate de oră şi una din persoanele în alb s-ar fi întors să îi fure orice rămăşiţă. Luă câte puţin şi înghiţii simţind cum mici arsuri se imprimă pe esofag. Nicio firmitura nu rămăsese, îşi simţea gâtul ce ardea, însă stomacul îi mulţumea. Aceeaşi privire ştearsă se uita pe geam, o pasăre se aproprie de pătrăţelul ce îi asigura o lumină slabă pe timp de zi. Se ridică şi se sprijinii în masa masivă, un picior în faţa celuilalt şi ajunse la geam. Îşi plimbă degetele pe bucata mult prea dură pentru a fi spartă cu mâinile goale şi privea la vietatea de afară. Era frumoasă şi liberă, nu era închisă între patru pereţi, se lăsă pe vine şi corpul începu să îi tremure.
Mâinile-i erau beţe, nu putea să şi le susţină. Oamenii ar trebuii să ajute, acei oameni ar trebui să o ajute pe ea, să îi ofere linişte nu să o distrugă şi mai tare.
- Ajutor, ajutaţi-mă, nu, terminaţi, plecaţi!
- Eşti bine Sofia?
- Mamă, spune-le să plece, vocile!
- Ţi-am spus că îi trebuie un medic, ce copil am crescut până acum, eu îi sunt tată acestei scârbe?
- Vă rog!
Corzile vocale o usturau de la atâta ţipat, camerele erau perfect concepute pentru a nu o auzii nimeni, se sufoca între patru pereţi, dar nu-i păsa nimănui. Aceeaşi femeie ce o privea cu superioritate când şi-a luat pastilele îi luă tava. Îi auzea stomacul Sofiei ce plângea şi o apucă râsul, un râs ascuţit şi deranjant. Femeia aceea era un monstru, la fel ca ceilalţi din acea clădire. Respiraţia-i era sacadată, transpirase şi alte firişoare de sânge i se prelingeau pe abdomen din cauza unghiilor înfipte. Scoase un mic ţipăt de durere, durerea din suflet ce îi măcina fiecare organ, fiecare parte din corp, minte. Psihiatrul o analiză superficial, i-a pus o etichetă cât să poată să o bage la nebuni şi asta este Sofia.
Uşa scârţâie, iar fata se sperie, nu era ora mesei nici a medicamentelor cu atât mai puţin a duşului, ceva nu era în regulă. Un trup masiv păşi în cameră, doi ochi albaştrii o priveau calm şi femeia în halat alb îl ţinea de mână. O bucată de material alb cusută în aşa fel încât să constituie un tricou şi o alta ce alcătuia o pereche de pantaloni îi acoperea trupul. Scrâşni din dinţi, când femeia îl împinse ascunzându-se pe cealaltă parte a uşii.
Spune-i bună. Nu o face. O să te omoare. Lasă-l să te atingă. Nu-l lăsa.
- TERMINAŢI!
