Exercițiu

193 29 52
                                    

- Doar închide ochii și lasă-ți imaginația să zboare, îmi șoptește aplecându-se ușor peste umărul meu.

- E greu. Mi-am pierdut această abilitate cu mult înainte să o fi avut cu adevărat...

- Încearcă, mă încurajează și își pune o mână pe brațul meu.

Lăsându-mă înduplecată de insistența cu care încearcă să mă convingă de utilitatea unui asemenea exercițiu - spune că astfel mă voi apropia mai mult de mine, de sufletul meu, și voi putea crea -, îmi unesc genele, ascunzându-mi irisurile întunecate în spatele unei perechi de pleoape tremurânde, și privesc în abis.

Eu, la un birou. În fața mea, o fereastră din lemn de mahon cu model simplu, deschisă. E vară. Pe un cer clar ca lacrima strălucește un soare blând. Privind în jos, zăresc un lan de grâu. O combină care treieră. E cald, dar nu răvășitor. Pe biroul meu, o coală albă pe care se odihnește un stilou. Îl privesc o vreme și apoi îl iau în mână și îi deschid capacul. Vreau să scriu. O poezie. Va avea probabil două sau trei catrene. Nu m-am gândit la un titlu. Poate o las fără, nu știu. Brusc, atenția îmi este atrasă de lampa din colțul biroului. Deși e ziuă, e aprinsă. Culmea, în jurul ei e întuneric, deci lumina pe care o emană e indispensabilă. Privesc ceașca de cafea de lângă foaia peste care încă îmi odihnesc mâna care tine stiloul...

- Cum e? mă întreabă surâzând.

- Afară e senin. În cameră e semi-obscur. Singura lumină e cea care provine de la lampă.

- Continuă, îmi spune luându-mi palma într-a ei, deși îmi dau seama că nu știe despre ce lampă vorbesc. Dar nu-i explic. Îi urmez sfatul și mă întorc în mine. Revin la jocul de umbre și închipuiri.

În dreapta mea, o bibliotecă, în colț. Rafturile sunt pline cu cărți vechi, dar îngrijite. Coperțile sunt colorate. Culori vii, culori calde. Ciudat, dar în semi-întunericul din cameră sunt conștientă că nu pot vedea decât jumătate din bibliotecă. Cealaltă jumătate zace în beznă. Pe birou, lângă lampă, este Biblia mea. Negrul lucios contrastează cu matul întunericului care domnește împrejur. Probabil e așa datorită lămpii, a cărei lumină se revarsă direct pe coperta Scripturii. Lângă birou, în partea stângă, în exterior, un coș de gunoi plin cu hârtii mototolite. Ciudat. Foile nu par folosite, ci doar un rezultat al frustrării cuiva - cineva le-a frânt pentru a-și potoli tumultul din sine. Mă aplec și iau un ghemotoc, la întâmplare. Îl despăturesc și încerc să-l îndrept pe cât posibil, așezându-l peste cealaltă coală. Privesc pe fereastră, având palmele presate pe suprafața hârtiei. Ce-aș putea scrie pe o foaie care până nu demult a stat chircită de durere, suportând consecințele unei greșeli care nu i-a aparținut niciodată? Un vânt domol începe să adie ușor. Câteva crengi se văd unduindu-se lin, apoi din ce în ce mai haotic. Aș putea scrie o poveste. Dar nu. Nu ar fi potrivit. Continui să privesc absentă jocul ramurilor golașe. Câteva frunze trec în zbor prin fața ferestrei. Sunt verzi încă. Atunci de ce s-au desprins deja de ceea ce le ținea viață? Nu găsesc răspuns, dar nici nu sunt dispusă să îl caut. O frunză arămie plutește în derivă. E deosebită. Nu doar culoarea o face specială, ci și grația cu care se lasă purtată de vânt. Deodată, e izbită de sticla ferestrei din spatele căreia asist la instalarea pașnică a toamnei. Îmi pare și mai minunată acum, privind-o de aproape. Îmi vine o idee! O să desenez o frunză. Ce poate fi mai potrivit decât să desenezi o frunză pe jumătate moartă pe o coală care a cunoscut deja durerea frângerii?! Din sertarul din partea dreaptă a biroului iau un creion - un creion obișnuit, nu unul mecanic; vârful îi e puțin tocit, are mina groasă și e fără gumă de șters în capăt. Pentru început, desenez conturul frunzei - e o frunză de stejar - și nervurile. La final îi adaug și codița. Colorez rezultatul strădaniei mele în nuanțe de gri. Ai tinde să crezi că i-am știrbit astfel farmecul, dar nu e așa. Îmi place cum arată. Și, în plus, cum ar putea suporta o foaie rănită strălucirea auriului tomnatic? Nu. E mai bine așa! Frunza îsi reia zborul pașnic prin văzduh, iar eu mă ridic șovăitoare de la birou și mă aplec peste pervazul ferestrei. Privesc zâmbind culorile vesele care transformă întregul peisaj dintr-unul senin într-unul zglobiu, ușor agitat. Vântul se întețește, aducând cu sine nori cenușii încărcați cu lacrimi. Cerul începe să plângă plecarea verii, iar eu închid fereastra și privesc ploaia tăcută, savurându-mi ceaiul cu miere. Ce caută cafeaua asta pe birou? De câtă vreme e aici?! Aleg s-o ignor. Ceaiul e de o mie de ori mai bun și, mai ales, nu provoacă palpitații sau alte probleme, chiar dacă uneori e puțin mai concentrat decât de obicei. Mă întorc fără să vreau și privesc în colțul din stânga al camerei. Din cauza întunericului, nu îmi pot da seama ce se află acolo - deși, cumva, știu că e o piesă de mobilier -, iar asta mă neliniștește puțin. Privesc mai în spate - diagonal față de locul în care mă aflu. O noptieră. Are un sertar și, dedesubt, un spațiu deschis. Câteva reviste. Straniu, dar cred că lumina care răzbate până acolo provine de la fereastră. În orice caz, îmi place jocul de umbre de pe suprafața noptierei. Presupun că e din cauza mea. Lumina nu poate străbate prin mine și deci eu reprezint pata întunecată de pe peretele din spatele meu. Parcă mi-e teamă să mă întorc cu totul, dar știu că, față-n față cu fereastra, se află ușa. Celălalt colț e gol. Pe perete, un poster. Nu îmi place, așa că o să îl iau de acolo cât de curând. Nu suport sentimentul provocat de lipsa luminii! Vreau să mă ridic pentru a aprinde lumina, dar ceva mă reține.

- Ce s-a întâmplat? mă întreabă, sesizându-mi tresărirea.

- Trebuie să ajung la întrerupător, îi răspund fără a-mi părăsi micul univers iluzoriu.

-Nu ai nevoie de lumina artificială, îmi spune cu calm. Ai fereastra în fața ta. Nu privi la întunericul din spate. Concentrează-te doar pe ce ai în fața ochilor.

O frunză, pe o foaie șifonată. Un creion cu înveliș albastru spre indigo. Stiloul meu și foaia imaculată ce zace încă sub cea chinuită. Pun deoparte desenul trist și privesc meditativ hârtia pură din fața mea. O să scriu. Asta îmi doresc - să îmi transpun sufletul în artă. Îmi simt inima fremătând la acest gând. Dar ce aș putea scrie? Un poem. Însă nu am nicio idee clară în minte. Nu știu cu ce să încep. Cu începutul, evident - mă autoironizez. Totuși, nu pot scoate niciun vers căruia să-i găsesc rimă apoi. Vreau o măsură calmă, suavă. Vreau un ritm blând... Dar nu găsesc nimic! Poate că poemul nu e cea mai bună idee, până la urmă. O să fac un rebus. Un rebus al cărui soluție să fie un nume. Da, un nume special! Zâmbesc, punându-mi creionul între dinți, și încep să mă gândesc. Să vedem... CREDINȚA. BLÂNDEȚEA. TĂRIA DE CARACTER. SPERANȚA. RĂBDAREA. IUBIREA.

Da, perfect!

- Ai reușit, constată, fericirea putându-i-se lesne citi pe chip.

-Numai cu ajutorul tău! îi răspund cu sinceritate. Îți mulțumesc enorm pentru că ai insistat să încerc și pentru că mi-ai stat alături ori de câte ori am fost pe punctul de a renunța. Ai avut dreptate: până nu încerci, n-ai de unde să știi de câte ești capabil de fapt.

ExercițiuUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum