Timpul a trecut pe neașteptate. Întunericul s-a transformat în curând în lumină. Ceasul deșteptător m-a trezit din somnul profund care mă copleșise.
M-am ridicat din pat dezorientată și m-am dus către dulap pentru a-mi alege ținuta pentru noua zi. M-am îmbrăcat destul de rapid și am mers către bucătărie. Mi-am pus o cană cu ceai și m-am cuibărit pe scaunul de lângă fereastră. Am scos telefonul și am început să privesc, din nou, acei ochi căprui. Acei ochi care mă liniștesc de fiecare dată. Poate că n-o să fim niciodată împreună dar, pentru mine, speranța moare ultima.
Mereu avem impresia că totul este complicat, dar nu, nu este așa. Noi facem ca totul să fie complicat. Dacă am privii lumea cu alți ochi, totul ar deveni simplu.
În viață , vei realiza că există un scop pentru fiecare persoană cunoscută, unii sunt acolo pentru a te testa, unii te vor folosi, unii te vor învăța iar unii vor scoate ce-i mai rău din tine, în timp ce alții vor scoate ce-i mai bun.
El, nu știu în ce categorie se încadrează dar, sper că într-o categorie pozitivă.
După ce mi-am făcut rutina de dimineață și am luat micul dejun am sunat-o pe Ana, pentru a merge împreună către stația de autobuz. Ajunse în stație, am mai așteptat 20 de minute până autobuzul a venit. În autobuz am fost destul de tăcute, nu prea am vorbit una cu cealaltă dar nu-mi făceam griji. Oboseala își spunea cuvântul.
Când, în sfârșit, am ajuns la destinație, ne-am îmbrățișat și am pornit fiecare către sala ei de clasă. Deși amândouă suntem boboace, învățăm în clase diferite datorită profilurilor alese. Ea studiază matematica, fizica și toate celelalte iar profilul meu se bazează mult mai mult pe literatură.
Ajunsă în clasă colega mea de bancă, Aura, m-a întâmpinat entuziasmată.
-Hei! spune ea îmbrățișându-mă
-Hei, ce faci?
-Bine, am să-ți spun ceva...
-Spune!
-În ultimele două ore de curs vom merge la sala de festivități și...
-Și ce? spun eu curioasă
-Și...o să fie și el acolo.
-Sincer, cred că nici nu vreau să-l văd. spun eu punându-mi ghiozdanul pe bancă
-Și eu aș spune la fel. spune ea zâmbind
Deși o cunosc pe Aura de 5 luni, adică de când am început liceul, pot spune că este o fată minunată. Mă înțelege, îmi ascultă toate poveștile plictisitoare, îmi dă sfaturi și chiar, plânge alături de mine în momentele grele. Bineînțeles că nu-i pot spune totul dar, simt că va fi lângă mine mereu. Simt că fiecare secret, fiecare lacrimă, fiecare moment îl va păstra pentru ea fără a mă pune în situații penibile sau mai puțin favorabile. Simt că o să mă pot baza pe ea oricând.
Așa cum a spus și Aura, după terminarea primelor patru ore de curs am mers în sala de festivități. Acolo aveam să vizionăm un documentar împreună cu celelalte clase.
Am căutat cu privirea locuri libere și când, în sfârșit am găsit, l-am văzut pe el. Stătea sprijinit de un perete și purta o discuție cu unul dintre profesori. M-am întors imediat sperând că nu m-a observat și împreună cu Aura am pornit către ocuparea locurilor libere văzute de mine.
După ce ne-am așezat i-am dat mesaj Anei spunându-i că am găsit locuri libere. La scurt timp a venit și ea lângă noi, negăsind probabil alt loc.
-L-ai văzut? mă întrabă ea curioasă
-Hei! Bună! Ce faci? Bine, tu? spun eu, încercând să par ironică. Da l-am văzut și...ce pot face?
-Vrei să vă fac cunoștință?
-Nu! spun eu speriată
Și da, ea îl cunoaște destul de bine, pot spune că sunt prieteni într-o anumită măsură.
-Mbine...spune ea așezându-se comod pe scaun
În timp ce vizionam documentarul, l-am văzut venind către noi. A salutat-o pe Ana și s-a așezat pe scaunul liber din fața mea. Am încercat să-mi stăpânesc emoțiile și mi-am îndreptat toată atenția către documentar. Oare cum ar reacționa dacă ar știi că ține în palme lumea mea? îmi spuneam, de parcă aș fi putut primii și un răspuns.
Pe la finalul documentarului, el s-a întors către noi, cerându-i Anei telefonul , vrând probabil să vadă cât este ceasul sau să sune pe cineva.
-Nu mai am baterie, îmi pare rau. spuse ea cu o urmă de regret
-Are cineva un telefon? întrebă el uitându-se în ochii mei
-Flori, dă-i-l tu! spune Aura hotărâtă
-Ăăă...sigur, poftim.
-Mersi! spuse el cu zâmbetul pe buze
-Cu plăcere!
Imediat s-a ridicat de pe scaun și a ieșit afară. După zece minute a revenit dându-mi telefonul și mulțumindu-mi din nou.
-Ooooo....spune Ana rupând dintr-o dată tăcerea
-Ia vezi, poate ți-a consumat tot creditul. spune Aura încercând să facă o glumă
-Ha, ha, ha...foarte amuzant. Hai gata, încetați. spun eu pe un ton răstit
Fetele se uitau la mine amuzate, facându-și semne una alteia. Probabil fața sau reacția mea le amuza copios.
Am deschis telefonul....și....Doamne nu pot să cred...și-a salvat numarul...
CITEȘTI
Eu
Phi Hư Cấu"Eu" va fi o poveste despre mine, toate gândurile, sentimentele, visurile și trăirile mele vor apărea în fiecare cuvânt scris și în fiecare literă din această poveste...
