Keeping A Secret

2

Eram întinsă într-un pat aflându-mă într-o cameră luminoasă și bine aerisită. Pereții aveau o culoare bej frumoasă, pe ei fiind puse rame cu fotografii vechi. În celălalt capăt al camerei era o deschizătură mare spre un balcon acoperit cu frunze verzi căzute dintr-un stejar frumos. Lângă mine se afla un scaun îndreptat spre patul pe care stăteam. Aveam haine noi pe mine, asta fiind destul de neobișnuit. Mă simțeam prea obosită pentru a-mi face griji cum am ajuns acolo. Și așa, aparența camerei mă făcea să mă simt de zece ori mai bine. 

De curiozitate... am tras cu ochiul puțin speriată la mâna rănită. 

Am rămas cu gura căscată. Nu mai avea urme de sânge. Părea vindecată. Pentru câteva secunde am crezut că tot ce mi s-a întâmplat a fost doar în imaginația mea stupidă, dar după ce m-am uitat mai atentă am observat cicatricea mare și roșie de pe braț. Se vedea umbra colților ascuțiți și carnea sfâșiată pe jumătate refăcută. Doar imaginea îmi provocă o greață nemaipomenită.

Peste o vreme, se auzi clanța ușii, moment în care am închis ochii imediat și m-am acoperit cu pătura peste față. Îmi era o frică imensă. Cine era? Ce voia de la mine? Este oare persoana care m-a adus aici? Îmi va face rău? 

Dar m-am înșelat. Am simțit pași venind către mine și așezându-se pe scaunul din fața mea. Persoana respectivă se uita la mine, dar nu într-un mod ciudat. Curioasă ca întotdeauna mi-am ridicat pătura și m-am uitat pe furiș, văzând deasupra mea un bărbat cam de 30 de ani cu fața blândă,  ochi albaștri ca marea tulbure, un zâmbet frumos și un miros familiar. Îmi părea foarte cunoscut.

-Neața Cer.

M-am uitat sceptică la el... Nu realizam de unde îmi știa prescurtarea numelui meu, iar asta mă făcea și mai curioasă

-Cine ești tu și de ce sunt aici?

-Nah, nu mă mai ții minte. Nu contează, eu sunt Rowan, îmi pare bine să te re-cunosc.

A întins brațul stâng, așteptând să dau mâna cu el. N-am avut ce face, a trebuit să-mi strecor mâna dreapta, făcând totul super ciudat, pentru că palma mea pitică nu se ținea cum trebuie de cealaltă. 

A pufnit. 

-O, micuța mea, mi-a fost așa de...

-De ce m-ai adus aici și unde e Millie? Unde este ursul meu?

Rowan, întrerupt, își duse mâna într-un buzunar și scoase un urs portocaliu micuț. Al meu era special. Îl primisem de la tatăl meu. Nu era ca toți ceilalți cu inimioare în loc de ochi, nas etc., al meu era unul normal, ca în viața reală. Și nu stătea deloc în picioare sau în șezut, stătea ca un urs adevărat pe patru labe, uitându-se înainte către o nouă destinație. Mereu pregătit pentru aventură. Îl avusesem cu mine în noaptea respectivă și eram îngrijorată.

L-am îmbrățișat ușor pe Millie. El era complet intact.

- ...Ești aici, făcu Rowan o pauză, pentru că trebuie să te recuperezi.

-Să mă recuperez?

-Adică să te faci bine. Te aflii în camera asta de mai bine de două săptămâni. Am încercat eu să am grijă de zgârietura ta.

Spunea "zgârietură" ca și când mai avusese fetițe de 8 ani la el în casă după ce fuseseră atacate de un nebun.

M-am uitat din nou la rană. Parcă nu era așa de rău ca și prima dată. L-am privit apoi de mai multe ori pe domnul Rowan apoi pe braț, hotărându-mă dacă să o fac sau nu.

- Mulțumesc. 

-Plăcerea mea, nu-ți face griji. Acum...te rog să vii cu mine